Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O bucurie a contemplației

        de Ioan Lascu

A doua carte a lui Gabriel Năstase pare a o seconda pe prima, nu neapărat ca scriitură, ci ca viziune. Poveste cu Emanuel nu se îndepărtează, nici ea, de fragmentarismul şi de tehnica intertextului cu predilecţie practicate de optzecişti. Dacă proza de debut, Şoseaua de centură, era un exerciţiu mai vechi, iniţiat chiar în vremea ofensivei textualiste de la începutul deceniului al nouălea al veacului XX, dacă ea părea, şi cred că şi era, sedusă de tehnicile propuse de (pe atunci) tinerii Nedelciu, Crăciun, Iova, Costi Stan, nici Poveste cu Emanuel nu este prea departe. Seducţia susţinută de solidaritate congeneră a continuat, mai ales că se poate spune că aceasta din urmă carte este o prelungire a primeia din perspectiva poietică şi poetică. Aşadar, ca proces de elaborare, Poveste cu Emanuel poate fi suspectată că s-a călit în subconştient la temperaturi ridicate în urmă cu vreo treizeci de ani, dar ca produs estetic se aşază, prin structură şi stil, într-o categorie puţin diferită. Stilul ar ţine de o anumită viziune estetizantă asupra lumii, o lume relativ închisă, interiorizată, care se oferă întru contemplaţie, tihnă, nonacţiune. O lume care împrumută ceva din parfumul Crailor de Curtea-Veche. Chiar autorul îşi devoalează subtil intenţiile, de la bun început.

Textul ridică, vizibil, şi probleme existenţiale cu inflexiuni ontologice. Condiţia de a exista îngăduie şi ipostaza de a contempla. Poveste cu Emanuel este o ficţiune liberă, capricioasă, care curge aleatoriu, o acumulare de amintiri, de percepţii şi de senzaţii receptate de o sensibilitate crispată în incertitudinea propriei existenţe, o sensibilitate ce vrea să se deschidă spre cunoaştere prin aducerea în realitate din virtual, astfel că demersul este sinonim cu o facere a lumii. Faptic este în cauză efortul de trezire, de revenire la viaţa conştientă a unui ins aflat sub anestezie, este o revenire în lume din întunericul inconştientului, o smulgere din beznă. Este aproape ca o smulgere din greul fiinţei, dintr-o torpoare indusă însă:

„Îţi încerci din nou, pe rând, simţurile.

Înainte de toate – întuneric. Încerci să traduci o anumită greutate a pleoapelor, un efort spre deslipire, spre zbatere, chiar şi bănuit dureroasă. Un efort spre lumină. Dar degeaba. Aceeaşi singură, copleşitoare nemişcare. Şi negru de granit.

Apoi, dintr-o dată, în acelaşi timp edificator şi răvăşitor, faţă cu orice tentativă de neînţeles, mirosul puternic de medicament – spirt medicinal, tinctura de iod, altul. […].

Aşadar eşti sub anestezie. Eşti încă sub anestezie. Eşti anesteziat. Încerci să te trezeşti, eşti treaz, poate, dar asta nu te mulţumeşte…”

Emanuel este o plăsmuire cu aparenţe multiple, ridiculizat şi idealizat în acelaşi timp, este dispersia unui personaj care nu se singularizează, ci doar se ipostaziază trecând dintr-un contur în altul. Este un adept al unei evanescenţe timpurii căci „La trei ani şi jumătate gândul lui colindă norii”. El doreşte să descopere semnele lumii pe care le ia aşa cum sunt, fără să le interpreteze. Lui i se dezvăluie lumea fără să i se explice. Emanuel se aseamănă cu Micul prinţ al lui Saint-Exupéry, pentru care lumea este o planetă de mărimea unei odăi. Emanuel este şi un discret tribut către Spuma zilelor a lui Boris Vian, roman în care eroinei îi creşte în plămân un nufăr, dar aici evanescenţa lumii înseamnă îngustare treptată pe măsură ce se apropie moartea. Emanuel, aşa cum este imaginat de Gabriel Năstase, desenează o orhidee, încercând să descopere contururile lucrurilor cu care, eventual, se confundă:

„Tu desenezi, Emanuel, o orhidee. Tu nu te sperii de o – o, alăturare de lume rotundă, tu scrii asta şi lumea rotundă începe să se rotească uşor.

Rotund. Uşor. Lume […].

Emanuel (desen în orhidee): Râu. Soare violet iscoditor prin frunze, ochi de vulpi şi iepuri. Lumina îmi tresare în fiecare deget. De ce crezi tu o lume albă, de ce crezi tu? […]. În poiana verde bătrânul dansează. Imaginea bătrânului dansând singur, mişcând singur mâini, picioare, cap, trunchi. Un dans păgân. Un căluşar.

Alb, verde, violet. Imaginea bătrânului căluşar dansând. Lumile între ele se ating şi se sting.”

Fulguraţii poetice ca rod al unei contemplaţii sensibile, imagini caleidoscopice vii, de o frumuseţe uneori violentă, sunt viziunile pe care autorul le atribuie lui Emanuel. De fapt este o modalitate de a textualiza poetic, sau, dacă ne luăm după Gheorghe Iova, de a textua, de a opune vorbăriei unei lumi clamoroase un text care este numai al tău, care poate fi variat la infinit. De altminteri, un citat din Iova, autor amintit din când în când şi în interiorul cărţii, este un fel de motto: „E o lume gureşă: de-aia respinge noţiunea de text”. La modul simbolic, Emanuel continu㠄să deseneze o orhidee”, evitând s㠄interpreteze” pentru simplul motiv ca „nu înţelege”, pentru c㠄nu poate duce până la capăt” înţelesul semnelor. Prin reduplicare orhideea desenată de Emanuel este textul scris de Gabriel Năstase, sau, altfel spus, textul în curs de a se instaura, recte dis-cursul, recte orhideea în timp ce este desenată, ambele fiind urmarea aceleiaşi mişcări evanescente, asemenea unui nor în desdesenare (Shakespeare). Evident, nu o operă, nu o carte rezult㠖 de altfel operaţiuni mult mai dificile prin convenţionalitatea lor acceptat㠖 ci un text ca expresie a unei totale libertăţi de mişcare a cuvintelor. Este alt exemplu de tratament fabulatoriu. Deosebirea constă în încărcătura poetică pe care, deliberat sau firesc, Gabriel Năstase o implică în textul său. De aceea am spus că el este un optzecist estetizant, iar procedura este marca lui distinctivă, una care a fost respinsă implicit şi, când a fost cazul, făţiş, de corifeii generaţiei, cu Mircea Nedleciu en tęte. Astfel de texte sunt şi o camuflare a disconfortului de a scrie canonic/ canonizat, deoarece universul, ambiental şi textual, existenţial şi scriptural, este „leneş”. A scrie diferit, evadând de sub tutela convenţiilor, a muncii sau a travaliului de factură flaubertiană, de pildă, este amprenta pe care optzeciştii o lasă în literatură ca o consecinţă a aparenţelor haotice, incoerente, ale unui univers care trebuie extras din tern şi din apăsare şi care trebuie reabilitat prin textualizare, nimic altceva decât o nouă formă de valorizare. Prin dis-cursul lui, autorul-Emanuel îşi dezvăluie adevărata esenţă şi bucurie de a trăi:

„Universul leneş. Discurs Emanuel […]:

Aceasta este esenţa firii mele de intelectual frustrat în două sisteme sociale. De fapt, în oricare sistem social neutopic. Pentru că sunt leneş. Adică un analist contemplativ. […] Nu vreau să muncesc (să mă chinui) ca să trăiesc. Vreau să mă bucur că trăiesc. Iar bucuria pentru mine înseamnă contemplaţie. Vreau să trăiesc în contemplaţie.”

Pentru Emanuel totul gravitează în jurul acestui univers leneş al contemplaţiei gratuite, suficientă pentru a trăi, ba chiar pentru a jubila prin actul scrierii. Vectorul acestei revalorizări a lumii este chiar libertatea deplină a contemplaţiei şi a actului scriptural.

© 2007 Revista Ramuri