Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Copilăria lui Isus

        de J.M. Coetzee

Traducere din engleză de Irina Horea

Colecţia „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu

© Editura Humanitas Fiction, 2014

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002. Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 – Jerusalem Prize, 1987), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 –Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 – Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008). Copilărie (Boyhood, 1997 – Humanitas Fiction, 2010) şi Tinereţe (Youth, 2002 – Humanitas Fiction, 2011) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011), considerat o capodoperă, îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare. În 2007 şi în 2009 apar două dintre cele mai puternice romane ale lui Coetzee, Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009) şi, respectiv, Miezul verii (Summertime, Humanitas Fiction, 2012), ultimul din ciclul său autobiografic. J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

O nouă capodoperă a lui J.M. Coetzee, romanul Copilăria lui Isus, în care stranietatea se îmbină strălucit cu magia verbului, apareîn 2013.

Simon, un bărbat între două vârste, şi David, un băiat de cinci ani, traversează oceanul şi ajung în Novilla, unde vor să înceapă o nouă viaţă. Celor doi li s-au şters amintirile, li s-au dat nume noi, li s-a predat limba spaniolă, indispensabilă pentru a intra în această lume. David s-a pierdut de părinţi în timpul traversării, iar Simon încearcă să-i găsească mama. Când o întâlnesc pe Inés, Simon simte că ea e mama lui David, iar ea îl acceptă pe copil. Încet-încet, această familie ciudată, în care fiecare este un surogat, devine conştientă de puterea sentimentelor care o leagă. Nemaisuportând societatea opresivă în care trăiesc, cei trei, asemenea unei Sfinte Familii căzute, pornesc în căutarea unei alte noi vieţi.

„Marea calitate a scrisului lui Coetzee constă în viziunea sa: întunecată, plină de compasiune, pasional preocupată de natura umană.“ (Financial Times)

 

 

Aşa cum a promis, Álvaro îl învaţă pe băiat şah. Când munca lâncezeşte, sunt văzuţi aplecaţi peste un şah de buzunar, la un petec de umbră, absorbiţi de joc.

– Tocmai m-a bătut, raportează Álvaro. Abia au trecut două săptămâni, şi e mai bun ca mine.

Eugenio, cel mai studios dintre docheri, îl provoacă pe băiat la o întrecere.

– O partidă fulger, zice el. Fiecare are cinci secunde să mute. Unu-doi-trei-patru-cinci.

Înconjuraţi de spectatori, joacă partida-fulger. În câteva minute, băiatul l-a vârât pe Eugenio într-un colţ. Eugenio dă un bobârnac regelui său, care se răstoarnă.

– O să mă gândesc de două ori înainte să accept să mai joc cu tine, zice el. Ai pe dracu’ în tine, zău aşa.

În autobuz, în acea seară, el încearcă să discute despre partidă şi despre ciudata remarcă a lui Eugenio: dar băiatul e reticent.

– Vrei să-ţi cumpăr un joc de şah? îl întreabă el. Atunci poţi să exersezi acasă.

Băiatul scutură din cap.

– Nu-mi place să exersez. Nu-mi place şahul.

– Dar joci atât de bine!

Băiatul dă din umeri.

– Dacă eşti binecuvântat cu un talent, ai datoria să nu-l ascunzi, se încăpăţânează el.

– De ce?

– De ce? Pentru că lumea e un loc mai bun, zic eu, dacă fiecare dintre noi excelează în ceva.

Băiatul se uită bosumflat pe fereastră.

– Eşti supărat pe ce a spus Eugenio? Nu trebuie să fii. A zis şi el aşa.

– Nu sunt supărat. Pur şi simplu nu-mi place şahul.

– Păi, Álvaro o să fie dezamăgit.

A doua zi, un străin îşi face apariţia la docuri. E mic, vânos; pielea îi e bronzată, are o nuanţă brun-roşcată; ochii, adânciţi în cap, nasul, coroiat, ca un cioc de şoim. Poartă blugi decoloraţi, mânjiţi de ulei de motor, şi cizme de piele zgâriate.

Din buzunarul de la piept scoate o bucată de hârtie, i-o întinde lui Álvaro; fără să scoată un cuvânt, stă şi se uită în depărtare.

– În regulă, zice Álvaro. O să descărcăm toată ziua de azi şi aproape toată ziua mâine. Când eşti dispus să începi, te pui la rând.

Din acelaşi buzunar de la piept, străinul scoate un pachet de ţigări. Fără să ofere şi altora, îşi aprinde una şi trage adânc.

–Ţine minte, zice Álvaro, nu se fumează în cală.

Bărbatul nu dă semn că a auzit. Se uită liniştit în jur. Fumul de la ţigară se înalţă încet în văzduhul liniştit.

Numele lui, face Álvaro cunoscut, este Daga. Nimeni nu-i spune altcumva, nici „tipul nou“, nici „insul nou“.

Deşi e scund, Daga e vânjos. Nu se clatină nici de-un milimetru când primul sac îi e lăsat pe umeri; urcă scara iute, cu picior sigur; străbate pasarela cu pas săltat şi lasă sacul să cadă în căruţă, fără nici un semn de efort. După care se retrage în umbra barăcii, se pune pe vine, îşi aprinde altă ţigară.

Álvaro se duce la el.

– Fără pauze, Daga, zice el. Treci la treabă.

– Care-i norma? întreabă Daga.

– Nu există normă. Suntem plătiţi cu ziua.

– Cincizeci de saci pe zi, spune Daga.

– Descărcăm mai mulţi de-atât.

– Câţi?

– Mai mult de cincizeci. Nenormat. Fiecare duce câţi poate.

– Cincizeci. Nu mai mulţi.

– Ridică-te. Dacă e să fumezi, aşteaptă pauza.

Lucrurile ating punctul culminant vineri la prânz, când sunt plătiţi. Când Daga se apropie de scândura de lemn ce serveşte drept masă, Álvaro se apleacă şi susură ceva în urechea casierului. Casierul dă din cap. Pune banii lui Daga pe scândură, în faţa lui.

– Ce-i asta? întreabă Daga.

– Plata pentru zilele muncite, zice Álvaro.

Daga ia monedele şi, cu o mişcare rapidă, dispreţuitoare, i le aruncă în faţă casierului.

– De ce? nu înţelege Álvaro.

– Salariu de şobolan.

– Asta-i rata. Asta ai câştigat. Asta câştigăm toţi. Vrei să spui că suntem şobolani cu toţii?

Oamenii se strâng în jurul lor. Prudent, casierul îşi strânge hârtiile, închide capacul casetei.

El, Simón, îl simte pe băiat că-l strânge de picior.

– Ce fac? scânceşte el. Chipul îi e palid, îngrijorat. O să se bată?

– Nu, bineînţeles că nu.

– Spune-i lui Álvaro să nu se bată. Spune-i!

Băiatul îl trage de degete, îl trage, îl trage.

– Hai să plecăm de-aici, îi spune el. Îl trage pe băiat spre dig. Uite! Vezi focile? Aia mare cu nasul în vânt e masculul. Celelalte, mai mici, sunt nevestele lui.

Dinspre mulţime se aude un ţipăt ascuţit ce produce agitaţie.

– Se bat! scânceşte băiatul. Nu vreau să se bată!

Un semicerc s-a format în jurul lui Daga care s-a lăsat pe vine, cu un zâmbet stins pe buze şi un braţ întins în faţă. În mâna lui luceşte lama unui cuţit.

– Hai! zice şi face un semn de chemare cu tăişul. Cine urmează?

Álvaro e aşezat pe pământ, ghemuit. Pare să-şi strângă braţele peste piept. Se vede o dungă de sânge pe cămaşă.

– Care-i următorul? repetă Daga.

Nimeni nu se clinteşte. El se ridică, îndoaie lama, vâră cuţitul în buzunar, apucă caseta cu bani, o răstoarnă pe scândură. Monedele se revarsă peste tot.

– Pămpălăi! zice el. Numără atât cât vrea, bate în bidon a derâdere. Serviţi-vă, zice şi le întoarce bărbaţilor spatele. Nonşalant, încalecă bicicleta casierului şi pleacă.

Álvaro se ridică în picioare. Sângele de pe cămaşă vine de la mână, curge dintr-o crestătură făcută în palmă.

El, Simón, este cel mai cu prestanţă dintre ei, în orice caz cel mai în vârstă: el ar trebui să preia iniţiativa.

– Trebuie să te duci la un doctor, îi spune el lui Álvaro. Hai să mergem. Îi face semn băiatului. Vino – îl ducem pe Álvaro la doctor.

Băiatul nu se mişcă.

– Ce-i?

Buzele băiatului se mişcă, dar nu se aude nici un cuvânt. Se apleacă spre el.

– Ce-i? întreabă el din nou.

– Álvaro o să moară? şopteşte el.

Trupul îi este înţepenit. Tremură tot.

– Bineînţeles că nu. Are o tăietură la mână, asta-i tot. Are nevoie de un pansament care să oprească sângerarea. Hai. Îl ducem la doctor şi el o să-l facă bine.

De fapt, Álvaro a şi pornit-o, însoţit de un alt ins.

– S-a bătut, zice băiatul. S-a bătut şi acum doctorul o să-i taie mâna.

– Aiurea. Doctorii nu taie mâini. Doctorul o să-i spele tăietura şi o să-i lipească un plasture, poate că o să i-o şi coasă cu ac şi aţă. Mâine, Álvaro se va întoarce la muncă şi vom fi uitat ce s-a întâmplat.

Băiatul se uită la el pătrunzător.

– Nu-ţi vând gogoşi, îi spune el. ?ie nu ţi-aş vinde niciodată gogoşi. Rana lui Álvaro nu e gravă. Omul ăla, seńor Daga sau care i-o fi numele, n-a vrut sa-l rănească. A fost un accident. A alunecat cuţitul. Cuţitele ascuţite sunt periculoase. Asta e lecţia pe care trebuie s-o ţii minte: să nu te joci cu cuţitele. Dacă te joci cu ele, te poţi răni. Álvaro s-a rănit, din fericire nimic grav. Iar seńor Daga a plecat, şi-a luat banii şi a plecat. N-o să se întoarcă. Locul lui nu era aici, ştie asta.

– Tu nu ai voie să te baţi, spune băiatul.

– N-o să mă bat, îţi promit!

– Nu ai voie să te baţi niciodată.

– Nu-mi stă în obicei să mă bat. Nici Álvaro nu s-a bătut. A încercat doar să se apere. A încercat să se apere şi s-a rănit.

Îşi întinde mâna, ca să-i arate cum a încercat Álvaro să se apere, cum s-a ales cu rana.

– Álvaro s-a bătut, spune băiatul, pronunţând cuvintele solemn, ca pe un verdict final.

– Când te aperi nu înseamnă că te baţi. A te apăra e un instinct firesc. Dacă cineva ar încerca să te lovească, te-ai apăra. N-ai sta pe gânduri. Uite.

De când sunt împreună, n-a ridicat niciodată mâna asupra băiatului. Acum, deodată, ridică o mână ameninţătoare. Băiatul nici măcar nu clipeşte. El se face că-l pălmuieşte. Băiatul nu tresare.

– În regulă, zice. Te cred. Îşi lasă mâna să cadă. Tu ai dreptate, eu am greşit. Álvaro nu ar fi trebuit să încerce să se apere. Ar fi trebuit să fie ca tine. Ar fi trebuit să fie curajos. Acum mergem la clinică, să vedem cum se simte?

Álvaro vine la muncă a doua zi, cu mâna rănită ţinută într-o eşarfă. Refuză să discute incidentul. Urmându-i exemplul, nici ceilalţi nu vor să discute despre cele întâmplate. Dar băiatul îi sâcâie.

– Seńor Daga o sa aducă înapoi bicicleta? întreabă el. De ce i se spune senor Daga?

– Nu, n-o să se întoarcă, răspunde el. Nu-i place de noi, nu-i place munca pe care o facem noi, n-are motiv să se întoarcă. Nu ştiu dacă Daga e numele lui adevărat. Nu contează. Numele n-are importanţă. Dacă el vrea să-şi spună Daga, n-are decât.

– Dar de ce a furat banii?

– Nu a furat banii. Nu a furat bicicleta. A fura înseamnă a lua ceea ce nu-ţi aparţine, atunci când nimeni nu se uită. Noi ne-am uitat cu toţii când a luat banii. Am fi putut să-l oprim, dar n-am făcut-o. Am preferat să nu ne batem cu el. Am preferat să-l lăsăm să plece. Sunt convins că eşti de acord cu asta. Tu eşti cel care spune că n-ar trebui să ne batem.

– Omul ar fi trebuit să-i dea mai mulţi bani.

– Casierul? Casierul ar fi trebuit să-i dea oricât ar fi cerut el?

Băiatul dă din cap.

– Nu putea face asta. Dacă ne-ar plăti cât are fiecare chef, n-ar mai avea bani.

– De ce?

– De ce? Pentru că toţi vrem mai mult decât ni se cuvine. Aşa e natura umană. Pentru că toţi vrem mai mult decât merităm.

– Ce e natura umană?

– E felul în care sunt alcătuite fiinţele omeneşti, tu, eu, Álvaro şi seńor Daga, şi oricine altcineva. E felul în care suntem când venim pe lume. E tot ceea ce avem în comun. Ne place să credem că suntem speciali, băiatul meu, fiecare dintre noi. Dar, strict vorbind, nu poate fi aşa. Dacă am fi cu toţii speciali, n-ar mai exista nimic special. Însă continuăm să credem în noi înşine. Coborâm în cala vaporului, în căldură şi praf, aburcăm saci pe spinare şi îi cărăm în sus, la lumină, ne vedem prietenii trudind întocmai ca noi, făcând exact acelaşi lucru ca noi, nimic deosebit în asta, şi ne simţim mândri de ei şi de noi înşine, suntem tovarăşi care muncim împreună cu un scop comun; totuşi, într-un ungher mic al inimilor noastre, pe care îl ţinem ascuns, şoptim: Şi totuşi, şi totuşi, tu eşti deosebit, o să vezi! Într-o bună zi, când ne aşteptăm cel mai puţin, fluierul lui Álvaro va bubui, vom fi cu toţii chemaţi pe chei, unde vor aştepta o mulţime numeroasă şi un bărbat cu un costum negru şi o pălărie înaltă; iar bărbatul în costum negru te va striga să faci un pas în faţă, spunând: Priviţi-l pe acest muncitor anume, de care suntem foarte mulţumiţi!, şi îţi va strânge mâna şi îţi va prinde o medalie de piept – Pentru servicii deosebite, va spune medalia – şi toată lumea va ovaţiona şi va aplauda. E în natura omenească să viseze astfel, chiar dacă ar fi înţelept să păstrăm asemenea visuri pentru noi. La fel ca oricare dintre noi, seńor Daga s-a gândit ca este deosebit; dar nu şi-a ţinut gândul pentru sine. A vrut să fie evidenţiat. A vrut să fie recunoscut.

Se opreşte din vorbit. Pe chipul copilului nu se vede nici un semn că a priceput vreun cuvânt. E ziua de azi una din zilele în care nu-i merge mintea, sau e pur şi simplu îndărătnic?

– Seńor Daga a dorit sa fie lăudat şi să primească o medalie, zice el. Când noi nu i-am dat medalia la care a visat, el a luat în schimb bani. A luat ceea ce a considerat că merită. Asta e tot.

– De ce nu a primit o medalie? întreabă băiatul.

– Pentru că dacă am primi cu toţii medalii, atunci medaliile n-ar mai avea nici o valoare. Pentru că medaliile trebuie să fie câştigate. La fel ca banii. Nu primeşti o medalie doar pentru că vrei una.

– Eu i-aş da lui seńor Daga o medalie.

– Ei bine, poate că ar trebui să te facem casierul nostru. Atunci cu toţii am primi medalii şi oricâţi bani vrem, iar săptămâna viitoare nu va mai rămâne nimic în caseta cu bani.

– În caseta cu bani vor fi mereu bani, zice băiatul. De aceea se numeşte caseta cu bani.

El îşi ridică mâinile în aer.

– N-o să mă cert cu tine dacă vrei să faci pe prostul.

© 2007 Revista Ramuri