Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Atât de direct, şi, totuşi, misterios

        de Gabriel Coşoveanu

Am mai văzut oameni dârzi. Desigur, am tânjit după forţa lor de esenţă etică, ghicită doar în momente hotărâtoare, care implicau principii. Şi când aveau de înfruntat armate – de obtuzi, de bornaţi, de ierbivori ori de curioase animale ale regelui, vorba lui Borges –, cei dârzi poate oftau scurt, semn al înţelegerii asimetriei taberelor, şi porneau, cu pas măsurat, la bătălia cea mare. Luptau ca Leonida, în fruntea unor spartani prezenţi mai mult în imaginaţia lor. Specia lor întreţine cu aceia călduţi, veşnici profitori ai sistemelor, o relaţie ca de la materie la antimaterie. Aşadar, te gândeşti la cei subsumabili spiritului cazon, misionar sau ideii de voluntariat medical în zone vag civilizate, ieşite din tunelul timpului. Dar cum ar fi un literat în atare ipostază? Un intelectual, în general, a cărui speţă, insistau comuniştii, e mereu în căutare de stăpân. Unii chiar au ajuns s-o creadă, astfel că lumea literară nu duce lipsă nici de mercenari, nici de yesmeni. Poate un ficţionar, neuitând vreo clipă de laboratorul său, să ducă, într-o mână, carta drepturilor semenilor săi, şi, în alta, o sabie justiţiară sub formă de stilou, fără să pară atins de donquijotism? Un astfel de om e Gabriel Chifu. Şi că a împlinit, acum, 60 de ani, e un amănunt, apt să genereze entuziasm familial, colegial şi prietenesc, prilej de a mai verifica stadiul unei memorii, la mulţi failibilă, cum bine ştim. Zecile de ani petrecute, însă, în slujba unui ideal, neconotabil personal, trec de marcajul calendaristic şi atestă ceea ce se numeşte, chit că enclavizat şi privit, astăzi, ca un pterodactil reînviat, caracter.

Am mai văzut, iarăşi, oameni atenţi. Uneori atât de buni captatori ai stimulilor, că mi-au stârnit, firesc, aş zice, o invidie cordială. Aici mi se pare că, orice am face, tot de artă vorbim. Pentru că atent este şi cel care supraveghează pentru a pedepsi, ca în demonstraţia lui Foucault, şi arbitrul, şi alguazilul, ca şi nefericitul atins de gelozie, cu antenele telescopate ad nauseam. Pe când atenţia calmă, ca o curiozitate bine strunită, serveşte descompunerii realităţii în quarcii ei nervoşi, chipurile insesizabili, doar pentru a recompune, pe baze unice şi irepetabile, un adevăr al efortului tău de concentrare. Scrisul stă, într-o măsură mult mai mare decât suntem tentaţi să-i atribuim, sub semnul – şi stigmatul – privirii care intră în obiecte şi în minţi. Fără să se recomande drept mentalist ori hipnotizator, scriitorul este, oricum ai lua-o, o sinecdocă, o parte menită să exprime întregul în mod simbolic. Or, asta înseamnă să ai putinţa de a vizualiza şi întregul, şi componentele sale. De a vedea şi pădurea, şi copacii. Unii i-ar zice atenţie distributivă, alţii ar lega calitatea cu pricina de noţiunea de har. Găsim temei să asociem gradul de atenţie cu o vârstă anume? Nu prea. Gabriel Chifu are, iată, 60 de ani, şi are darul de a-i alerta el pe unii cu mult mai tineri asupra naturii înşelătoare a reliefului pe care se mişcă, unii cu o candoare fioroasă. 

Oameni perfecţionişti, iarăşi, fatalmente, am mai văzut. Creaţia artistică ori cercetarea ştiinţifică de vârf, totuna, îţi oferă peisajul menit să-ţi producă admiraţie, strângere de inimă şi o puternică îngrijorare. Autoexigenţa, altminteri ingredient sine qua non al insului educat, poate duce, uşor, la tăcere ori la căi eliptice de exprimare, un soi de heideggeriene Holzwege, drumuri care nu duc nicăieri. Calea proaspătului sexagenar Gabriel Chifu e plină de semne, anume lăsate, ca în basmul cu acei copii care vor să regăsească drumul către casă, care indică puncte de inflexiune. Cu fiecare volum, versul ori alineatul par mai elaborate, textura e mai lisă, biografemele, material îmbrăţişat cu program, se aglomerează fără să pară repertoar sau ghem de obsesii. Discutăm, fără îndoială, de un traseu ascendent, plin de lecţii sublimate de viaţă, aceasta fiind şi miza generală: topirea constituentelor olteneşti şi bucureştene într-o substanţă vorbitoare de la sine, fără efort, ca şi cum ar fi autonomă, ca şi când s-ar fi descoperit, într-un târziu, perpe­tuum mobile, într-un loc neaşteptat. Adică nu în ograda unui fizician, ci în călimările golite de artist, prin fundul cărora el priveşte cerul când albastru, când izbitor de asemănător cu o gaură neagră. Ni se pare a detecta aici o dublă superstiţie, în fond una singură, din moment ce ele reprezintă emanaţia aceluiaşi tip mental neodihnit. Pe de o parte, întrezărim un orizont alchimic, sub presiunea căruia ignarul acestei lumi, bine fiert, cu răbdare de Paracelsus, devine prizabil artsitic. Aşa – dar cât de rar! – câte un păcătos ajunge la metanoia. Pe de altă parte, o superstiţie renascentistă modelează paginile, într-o suită în care prevalează golurile asupra plinurilor, după planuri savante, accesibile tot unei structuri sufleteşti care nu pune în beligeranţă cifrele cu literele.

S-a întâmplat să văd şi oameni reflexivi. Unii căzuţi în ei înşişi, „asianizaţi”, emiţători preponderent de aforisme, alţii logoreici, preocupaţi s㠄prind㔠un segment de graţie, iminent în reveria lor, din fluxul murdar al lumii. Nu reuşesc să mi-l închipui altfel pe Gabriel Chifu, recentul sexagenar (informaţie venită din nişte simple acte, prin urmare neîncorporabilă unui portret „realist”) decât ca pe maîtriseur de cuvinte, care tinde spre metadiscurs, după cum spiritul său, personaj circular prin cărţi, tinde să se elibereze de un trup care îl ajută la scris, ce-i drept, dar care îl şicanează continuu, cum face orice zestre organică de la Cădere încoace. El nu vorbeşte nici prea mult, nici prea puţin, reflexivitatea lui e cât se poate de activă, impresia de ansamblu fiind de om care procesează cu viteză insesizabilă, spre a interveni, uneori tumultuos, deseori ironic, în discuţii. Directeţea sa, marcă înregistrată, de altfel, nu contrazice profilul de gânditor, vizibil în privirea elansată, în unghiul pe care îl face capul cu referenţialul, în figura amuzat-melancolică în faţa unor interlocutori stângaci sau naivi. Câteodată ipochimenii din jur, absolut hopeless, îl fac să dea enigmatic din mână. Nu a lehamite, cum s-ar crede în mod popular, nu a sil㠖 e o geometrie a degetelor care sugerează parcă ceva despre nimicnicia oricărei strădanii de a-ţi aduce speţa la un liman. Sisif îşi continuă ruta, neobosit, cu pietricelele sale de marcat poteca, uneori scriind cărţi despre soarta unui copil care a crescut suficient de mare cât să-l cunoască toţi şi care a rămas cu mirările de atunci.

 

© 2007 Revista Ramuri