Între tradiţie şi noi ipoteze (I)

Doi autori, un cunoscut italienist,  prozator şi poet din gruparea ,,Echinoxului’’, Ştefan Damian şi avocatul spoletan Filippo de Marchis cercetează cu instrumentele istoricilor, dar şi cu pasiune detectivistică, existenţa la noi a  osemintelor sf.  Grigorie Decapolitul şi ale franciscanului Ioan de Capestrano. Volumul Pe urmele unor moaşte: Grigorie Decapolitul-Ioan de Capestrano, din 2012, a apărut la editura Eikon.

Cumpărate, după tradiţie, la Constanti­nopol, de la un turc cu rang mare, de bogatul ban  Barbu Craiovescu, moaştele lui Grigore Decapolitul au fost depuse la mănăstirea Bistriţa, Vâlcea. Este versiunea acceptată de majoritatea istoricilor, versiune  corectată de unii,  neacceptată chiar. Unii spun că moaştele vin prin, sau chiar din  Serbia la Bistriţa. Craioveştii, cum ştim, o familie numeroasă, bogată, influentă,  are multe relaţii comerciale, politice, alianţe transfrontaliere, cu potentaţii sârbi, dinastia Karadzic, sau cu conducătorii turci. Ipoteza aducerii la noi a rămăşiţelor terestre ale  sfântului din Bizanţ pare plauzibilă, otomanii practicând acest comerţ transreligios cu moaştele venerate de creştini. Anul aducerii lor, conform unui hrisov al domnitorului Ştefan Racoviţă, ar fi 1498. Al. Lapedatu consideră că nu putem fixa exact anul cumpărării şi al translaţiei. Arhimandritul Veniamin Micle, autorul unei importante lucrări, Minunile Sfântului Grigorie Decapolitul, Sfânta Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului,1997, observa că nu există nicio menţiune despre minunile acestui sfânt  făcute pe teritoriul sârbesc, în vreme ce în părţile constanti­nopolitane se cunosc nu mai puţin de 63 de minuni, iar eliberarea banului Barbu Craiovescu din robia la otomani, ar fi cea de a 64-a. Deci,  intermedierea sârbească ar fi exclusă, sau  oricum puţin probabilă. ,,Distrusă cu  tunurile de Mihnea cel Rău în 1509, mănăstirea Bistriţa a fost reclădită, ştim,  cu ajutorul lui Neagoe Basarab. În timpul domniei acestuia, banul Barbu a adus din Serbia moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul…’’, crede, în schimb, istoricul Ştefan Ştefănescu, la fel ca Nicolae Iorga. Nu mai amintim, aici, alte documente, analizate cu acribie de cei doi cercetători, Ştefan Damian, un scriitor în haine de istoric, salutat cu preţuire de acad. Ioan  Aurel Pop (un  recunoscut medievist)  şi un avocat din Umbria, unul şi el cu pasiunea documentării  la surse, Filippo de Marchis. Paul din Alep descrie mănăstirea Bistriţei,  pe la 1657,  ca pe o,, fortăreaţă’’, iar racla  ne este prezentată  amănunţit, mai mult,  călătorul străin luând binecuvântarea de la mâna  sfântului din Cezareea, pomenitul  Grigore. Alături de amintitele moaşte, spun cronicile, Barbu Craiovescu ar fi cumpărat şi sfântul cap al mucenicului Procopie, cum ne relatează şi Chiriac Râmniceanu... Sunt informaţii acceptate de mulţi istorici, dar şi unele  datări  eronate, transcrieri de inscripţii  din biserici, inexact, explorarea unui teren uneori nesigur. Cei doi autori lucrează mereu cu argumentele raţiunii, apelând la bunul simţ, demontând supoziţii, conjecturi, ipoteze hazardate. Pe scurt, contestă prezenţa osemintelor decapolitane la Bistriţa.

Despre al doilea sfânt, portretizat în cartea lor de cei doi autori, ştim ceva mai mult. Franciscanul observant, Ioan de Capestrano, născut în Abruzzi, în 1386, îşi face studiile de drept la Perugia, devine aici judecător, după care intră în ordinul extrem de riguroşi discipoli ai Sfantului din Assisi, observanţii, este un predicator cult şi are un comportament exemplar. Consilier a trei papi, Martin al V-lea, Eugen  al IV-lea, Nicolae al V-lea,  luptă pentru puritatea credinţei catolice, adică împotriva ereziilor, devierilor, schismelor, în Spania, Cehia, Austria, Ungaria, Serbia, Ţara Românească. Este  ţinta nereuşită a numeroase, 25, de atentate, cum va scrie biograful lui cel mai serios, din perioada contemporană, Giovanni Hofer, citat de cei doi autori de care ne ocupăm. Converteşte multă lume la catolicism, pe temeiul actelor semnate de Damian al Moldovei, de alţi ierarhi ortodocşi, la  Conciliul de la Florenţa-Ferrara, din 1439. Înaintea bătăliei de la Belgrad, ca legat papal şi înfocat susţinător al cruciadelor, îi considera pe  ,,valahi’’ - ,,creştini’’, nu ,,schismatici’’, tocmai recunoscând validitatea  amintitului Conciliu.  ,,Uniunea religioasă a fost cheia de boltă a întregii politici creştine  pusă în practică de Ioan de Hunedoara şi Ioan de Capestrano’’, scrie istoricul Adrian Andrei Rusu, citat aici. Vom continua comentariile în numărul urmator.