Caragiale et comp.

„O scrisoare...” după  I.L Caragiale

Scenariul şi regia:  Adrian Andone

Asistent de regie: George Adrian

Muzica: Dorin Andone

Prelucrare muzicală: Iulian Maxim

Distribuţia:

?tefan Tipătescu - Tiberiu Nicuţ

Zoe Trahanache - Aura Lamba

Zaharia Trahanache - George Slătioreanu

Nae Caţavencu - Anca Badea

Tache Farfuridi - Ion Lucian Dincă

Iordache Brînzovenescu - Alina Triţă

Cetăţeanul turmentat - Sorin Voica

Agamita Dandanache - Diana Gherasim

Pristanda - Ingrid Neacşu

Un cetăţean - Eduard Cotoară

Gardă de corp - Pauline Decoux

Gardă de corp - Baptiste Febvre

Posteritatea unei opere clasice, în special când vorbim de „capodopera absolută a dramaturgiei române”, O scrisoare pierdută, are un traseu fascinant: problemele de receptare, condiţionarea ideologică şi mai puţin estetică, evoluţie sinuoasă între ereziile regizorale şi reprezentările canonice.

„O scrisoare...” după  I.L. Caragiale, spectacolul de absolvire al studenţilor craioveni (Departamentul de Arte, Facultatea de Litere) încearcă un balans între viziunea clasică „de manual” şi pop-art, postmodernism, popular culture; în raportul tradiţie- inovaţie din scenariul adaptat de Adrian Andone, interesul este canalizat pe cel de-al doilea termen al relaţiei.

Metaforă,  comicărie şi parodie a structurilor cotidianului. Emergenţa entertainment-ului

Prin adaptarea textului la universul de aşteptare al spectatorului de azi, regulile jocului devin mult mai suple, dialogul cu opera clasică se dezvoltă în două direcţii: „deconstrucţia parodică” şi reconstrucţia, viziunea reînnoită între popular culture şi pop art. Cultura populară influenţată masiv de mass-media rupe barierele între arta înaltă  şi cea joasă, de bas étage, în timp ce la celălalt capăt pop art, sofisticată şi inovatoare, încearcă ridicarea calitativă a artei minoritare prin estetizarea cotidianului, a produselor de masă, integrarea de forme noi de divertisment: comics-uri, reclame, clipuri, T.V.

După această reţetă funcţionează şi adaptarea caragialeană – spectacolul de teatru este contaminat de forme alternative de entertainment, în special din zona televiziunii: sit-com, reality, telenovelă, one man show.

Sit-com. Decorul minimalist are funcţii precise, canapeaua, element central (de la Seinfeld şi Friends la „Happylica” autohtonă) şi-a pierdut destinaţia iniţială de spaţiu al relaxării, al leneviei oblomoviene, într-unul al colportării, al bârfelor şi intrigilor. Aici, destul de pierdut, un Tipătescu june (Tiberiu Nicuţ) se străduieşte să-i facă faţă unui Pristanda dezlănţuit (în travesti Ingrid Neacşu) şi unui Trahanache foarte vocal (George Slătioreanu) ce declamă celebra scrisoare în forţă, pe tonul reporterilor de senzaţional, în contrasens cu diplomaţia lui nenea Trahanache. O Zoe conform tipologiei, voluntară şi impacientată, ce pare că nu poate să-şi păstreze hainele pe ea, întregeşte primul tablou într-o fotografie caricaturală a spaţiului mediatic cotidian. Apariţiile cuplului Farfuridi-Brânzovenescu schimbă tiparele comediei clasice, sunt schematizate, redundante, cunoscutele peroraţii sunt lansate cu efecte gimnastice şi gesticulaţie bogată.

Reality. Al doilea element relevant în configurarea scenică este uşa transversală ce asigură translaţia între grupările de forţe, poziţionată central, împarte scena în două şi asigură accesul la ce se întâmplă în culisele piesei: Pristanda înfulecând ca într-o scenă din La Grande Bouffe, (Marea Crăpelniţă), simultan cu dialogul Tipătescu-Trahanache. Tot într-o concurenţă a timpilor şi cu focalizare dublă se desfăşoară  scena de amor dintre Zoe şi Tipătescu pe fundalul replicilor lui Trahanache către Farfuridi şi Brânzovenescu: „un om endependent, care a făcut servicii partidului, judeţului, ţării ... şi mie ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!” – o potenţare a comicului de situaţie prin suprapunerea, rularea concomitentă a secvenţelor.

One Man Show.  Caţavencu este reprezentativ pentru această categorie (jucat în travesti, însă în spiritul personajului). Dincolo de atitudine şi de discursul rostit în ritm emfatic se remarcă coregrafia momentului, intensitatea intervalului ce opune pe Tipătescu lui Caţavencu, autovictimizarea acestuia din urmă, simularea atacului, răsturanarea de poziţii, rescrierea scenei clasice, revalorificată, remixată: coordonarea gesturilor şi a replicilor oferă un declic imediat şi creşte tensiunea dramatică.

Toată structura spectacolului cuprinde o rulare de forme, o deconstrucţie a strategiilor comercializării, culminând cu transgresiunea din Actul III, parada candidaţilor desprinsă dintr-un show T.V, ruperea convenţiei, actorii trec în sală, se amestecă printre spectatori şi devin la rândul lor spectatori.

Piesa în piesă, „teatrul în teatru” dinamizează montarea, o deschide spre spectatori, institue o relaţie nouă cu aceştia, pentru un moment ei devin co-participanţi şi, deşi poziţia lor se păstrează, ei devin „public” dirijat de maestrul de ceremonii al spectacolului alegerilor. „Cuvântările” sunt sufocate de elocinţă teatralizată, candidaţii îşi recită discursurile în crescendo-uri studiate, rostite cu patos (Farfuridi), cu poză oratorică şi lacrimi (Caţavencu). Şi pentru ca totul să fie complet se preia  moda show-ului oferit de politicieni după mereu actualul dicton „pâine şi circ”. Reprezentaţia sponsorizată de prefectul Tipătescu este o altă strategie de captare a privitorilor, într-o reunire în timp şi spaţiu, texte şi culturi, Groupe Francophone (Pauline Decoux şi Baptiste Febvre) performează un fragment din Proştii sub clar de lună, satira de moravuri şi caractere a lui Teodor Mazilu – Scena III, Emilian şi Ortansa. Într-un discurs moralizator, Emilian refuză intervenţia în favoarea fratelui Ortansei, „o lichea”, moment hibrid în care reproşurile melodramatice ale Ortansei sunt în contrapunct  cu protestele Zoei: „O să-ţi fie dor de mine. O să regreţi principialitatea ta… O să-ţi aduc aminte ce înseamnă o intervenţie… O să mă rogi în genunchi să-ţi redevin soţie. (Emilian se duce la birou şi se apucă să citească un ziar. Ortansa îi smulge ziarul.) Lasă presa cotidiană! Te părăsesc pentru totdeauna, fruntaşule pe ramură! Te las singur, evidenţiatule!”.

Telenovela. Depeşa ce vesteşte candidatura lui Agamiţă Dandanache, scrisă fără diacritice, anunţă prima transformare nominală – Agamita, şi acest nume cu rezonanţă feminină prefigurează procesul de transgendare, lovitura de teatru în care un Deus ex machina pişicher aduce în locul decrepitului Agamiţă o femme fatale blondă ce se alintă, pronunţă nostim, dar zâmbeşte înşelător, căci e la fel de versată ca şi personajul sursă: „stii, m-a combătut opozitia si colo si dicolo, si dincolo... si rămăsesem eu... care familia mea de la patuzsopt în Cameră,... rămăsesem mă-nţeledzi fără coledzi... si asta aşa am venit pentru aledzere.” Deliciul spectatorilor e cu atât mai mare cu cât trimiterile la contextul politic valah sunt evidente. Finalul cu „sforile trase la vedere”, cu manevrarea personajelor-marionetă confirmă intuiţia regizorală a lui Adrian Andone şi vocaţia sa de animator/ îndrumător al tinerilor săi studenţi.

Spectacol inegal, cu câteva promisiuni, cu o echipă tânără, „O scrisoare...” creează un happening, o interacţiune cu publicul, îl tentează şi-l atrage în „comedia comediilor”.