Aceeaşi nouă tradiţie: în ritmuri postmoderne

Apariţia în limba română a scrierilor lui Jerome Rothenberg, în volumul Mistici, hoţi şi nebuni, selecţie, traducere şi note de Raluca & Chris Tănăsescu, la Casa de Editură Max Blecher în 2013, reprezintă asimilarea unui important filon al postmodernismului. Întinsă pe mai bine de jumătate de secol, cu peste optzeci de volume de poezie, însoţită de „programe” poetice şi scrieri teoretice, opera lui Jerome Rothenberg este o parcurgere contemplativă şi activă a straturilor „geologice” ale tradiţiei, o altfel de privire spre origini.

Poetul american este, totodată, după cum ne informează Chris Tănăsescu într-o notă plasată la finele cărţii, şi „autorul a zece antologii de răsunet în care a selectat şi, uneori, a asamblat poezie tradiţională şi experimentală”. Această informaţie nu este câtuşi de puţin una exterioară, ci priveşte unul dintre crezurile centrale ale poetului, pentru care întrebuinţează din plin tehnica bricolajului, fără să cadă în păcatul postmodern al aşaziselor „reciclări”. Acest crez poetic este exprimat relevant în textul autorefrenţial „Tristan Tzara, Dada & Etnopoetica”: „în ceea ce priveşte poemul dada, «etnopoetica» se află în mod sigur la polul opus: un demers pozitiv de recuperare & şi întoarcere la originile pierdute ale poesisului uman”. Sigur, este discutabil cât de pierdute erau aceste rădăcini până la el, cert este că Rothenberg accesează şi actualizează un fond poetic divers până la exotism, date fiind traducerile, translatările şi transcrierile sale din marea poezie occidentală, atât cea modernă, cât şi cea avangardist „antimodernă” sau experimentală, până la „poezia orală” a diferitelor triburi de indieni, fără să neglijeze resorturile culturii iudaice, având el însuşi origini evreieşti.

Trebuie să menţionăm, dintr-o nevoie de sistematizare, că există în Mistici, hoţi şi nebuni două emisfere ale scrisului lui Jerome Rothenberg: cea pur poetică, cu subtile accente autoreferenţiale, şi cea teoretică. Volumul este structurat în treisprezece părţi, fiecare dintre acestea conţinând un corpus poetic supravegheat de dări de seamă teoretice. Ciclurile sunt denumite după cum urmează: Poeme pentru jocul tăcerii; Polonia / 1931; Un jurnal Seneca; Partitura DADA; KHURBN; Ghematria; Un paradis al poeţilor; Cartea martorului; A scrie prin: traduceri & variaţiuni; Pruncul arzând; Poetici & Polemici; Tăinuiri şi capricii; Recuperări.

Nu există în poezia sau în programele lui Rothenberg arderi de biblioteci, pornirile sale avangardiste nu sunt negatoare, cât „recuperatoare”, pornind pe urmele artei naive, a limbajelor virgine, elementare, întocmai precum altădată suprarealiştii. Nu numai în chip poetic străbate acest drum, ci şi în chip antropologic şi etnolingvistic. Programul său nu este foarte diferit de cele ale suprarealiştilor şi a diferitelor ramuri experimentaliste europene, deşi prin „etnopoetica” sa a înaintat mai mult în „reîntoarcerea” sau recuperarea limbajelor poetice secundare, dar naturale, din marginile încă destul de abrupte ale Occidentului. El se dovedeşte, prin această „descentralizare” şi pulverizare a polilor tradiţionali un postmodern dogmatic. Tehnicile sale sunt, cum menţionam şi anterior, postmoderne în toată puterea cuvântului, însă el face parte din acel postmodernism crescut din tulpina modernităţii, fiind un (re)cititor aplicat al lui Pound sau Eliot, al lui Garcia Lorca, al lui Paul Celan, pe care l-a şi tradus în America.

Tehnica bricolajului este up-gradată cu tehnici derivate din traduceri, lucru care reiese cât se poate de clar din textul A scrie prin: traduceri & variaţiuni: „Muţi scriitori, dar în chip deosebit poeţii, moştenesc şi duc mai departe operele celor dinaintea lor. La mine în particular, ceea ce am realizat cu etnopoetica şi prin construirea de antologii-ansambluri – concomitent cu devotamentul pentru experimental ca bază pentru scrierile mele – au făcut ca asemenea consideraţii să devină chiar mai centrale propriei mele practici. În consecinţă, scrierile mele au implicat nu numai traducere, ci şi anumite tehnici, cum ar fi colajul şi apropierea, ca moduri de deschidere a poeziei noastre individuale sau personale la prezenţa altor voci şi altor viziuni în afară de a noastră”. Această reflecţie nu este deloc departe de „organicismul” şi de „teoria impersonalităţii poeziei” pe care le propovăduieşte T. S. Eliot, însă alta este calea alterării zestrei poetice în cazul lui Rothenberg, care o practică şi o performează în ritmurile postmoderne ale evoluţiei occidentale.

Poezia care a luat naştere din această căutare esenţială, spirituală am zice, fără afundări ezoterice inutile, ci prin impunerea unui bioritm poetic postmodern reglat după ritmuri moderne, avangardiste şi/ sau nativ-americane sau nativ-iudaice, este o poezie autentică, o poezie cu o mie de feţe şi de expresii. În loc de concluzie:

„el e un om pe nume ioşka e un nume noi avem asta în comun

bunul & eu

nume căruia evreii iisus pe care l-a urlat din mocirlă

lumea e-atunci a domnului & urâţenia ei             vine dintr-a lui

de aceea iubesc ei forma femeiască            graniţele

pe care nimeni nu le poate şti sau ghici doar uneori le distinge în

mamă   ca un zeu absent            dezbrăcată până la goliciune

prin cele cinci stagii din drumul ei cu ferestrele închise strâns în juru-i

vopsite sclipitor limbile ceasului uriaş şi-acum rămase la ora trei

sufletele lor încă rătăcind ce nu-şi vor găsi niciodată pacea

prunci nenorociţi aruncaţi în foc ochii & limbile

                        smulse ale bătrânilor

o zeule ale peşterilor (strigă părinţii loviţi) dacă eşti lumină

atunci nu poate exista metaforă”

(Din ciclul KHURBN)