Fizionomia nemulţumitului de profesie

Auzim, des cu tendinţă spre maniacal, că literatura contează, doar ea, deriv�nd, aşadar, că aceia care se ocupă de critica literară ar putea spune - varianta elegantă - că nu au găsit altă violon d�Ingres, sau - fel de a expune mai dur poate, dar agreat de legiunile ficţionarilor - că nu sunt capabili de creaţie, pur şi simplu. Chestiunea e veche, unii, �ntre care mă prenumăr, au dorit să creadă că a fost tranşată, �nsă fiecare zi de monotorizare a domeniului - căci asta e meseria de profesor-critic, n-ai ce-i face! - demonstrează un lucru din două-trei posibile, nuanţele fiind o altă formă literară. Ori confraţii noştri condeieri nu-i citesc defel pe critici, numindu-i, din păcate, precum un poet celebru, oltean de loc, muşte care zb�rn�ie �ntr-o vioară, ori �i citesc, dar nu �nţeleg mesajul, nici instanţa emitentă, sau consideră că nu există şi altă opinie dec�t aceea legată de semnătura auctorelui. Ar mai fi varianta că toate trei aspectele funcţionează simultan. Şi totuşi, criticul face să existe literatura, şi nu invers, spre exasperarea de ieri, de azi (şi sigur perpetuă) a �chinuitului� poet/prozator etc. Zic de �suferinţă� pentru că mi-e cunoscută ad nauseam părerera despre criticul belfer, fericit căci oportunist, rău cu macrocosmosul, �nsă larg la inimă cu �ai lui�, aşadar neobiectiv şi, de ce nu, cinic. Că un scriitor e un factor natural de dezordine, �n sensul că generează şi alimentează secundaritatea aceea fertilă de care vorbea Virgil Nemoianu, e de la sine �nţeles de oportun, dar p�nă la a vedea tribuna legitimatoare drept for reprimator, cu tendinţe spre opacitate sau, horribile dictu, spre catedratic, asta e, deja, prea mult. Pe c�t de banal sună cele enunţate anterior, pe at�t se dovedeşte de complicat atunci c�nd păşeşti, �ncerc�nd să nu (te) g�ndeşti la un sol seismic, cum ai fost, de altminteri, invitat s-o faci, pe terenul practicii sociale, undeva care se cheamă, �ndeobşte, provincie. Locuită de plictiseală şi frecvent vizitată de impulsuri tiranice, provincia - şi aici ne interesează fenomenologia ei, nu ancadramentul strict geografic - are, malheuresement, configuraţia descrisă de un Caragiale. Dibaci imitator, simulant de oarecare talent la o adică, literatul provincial, uneori obişnuit şi cu manierele cuvenite de prezenţa unui public, riscă să devină feroce atunci discursul opiniilor trece �n discursul axiomatic. Opinii �nsemn�nd, aici, exclusiv ale lui, respectiv topurile lui, execraţii lui, anecdotele lui egocentriste şi dispreţuitoare de Centru. Rosteşte fraza următoare şi vei obţine, dintr-un ins cu aparenţă de salon, un zbie�rător care nu te va ierta nicic�nd: �Nu literatura a dat naştere criticii şi istoriei literare, ci istoria şi critica literară au dat naştere literaturii� (am citat, evident, din Nicolae Manolescu). �n afară de listele sale cu iz maniheist (aspect de care �i acuză, desigur pe alţii, pe toţi ceilalţi), provincialul nu manipulează altceva, mental, dec�t un şir lung de invective, culese prepon�derent din zona sexualităţii sau a imundului fiziologic. Adoră să fie citat, dar el nu-i citează pe alţii, priveşte cu ochi iritaţi invocarea precedenţei sale culturale, acceptată doar dacă vine vorba, eventual, de Eminescu. Restul sunt din tagma pigmeilor, g�ndurile lor sunt obsolete sau futile. De asemenea, vrea audienţă la reuniunile ce-l privesc, �nsă nu se duce, �n contrapartidă, la ceilalţi artişti, instal�ndu-se �ntr-o asimetrie comportamentală care defineşte chiar axul paradigmei sale psiho-somatice.

Cei de o anumită v�rstă sunt calificaţi drept �expiraţi�, fără �lecturi la zi�, prizonieri, vezi bine, �ntr-un ţarc debitor, ca moravuri, vremurilor apuse acum nişte decade (oare?). Purtător de �nţelepciune nu mai e nimeni, e la modă intervenţia mustind de elementele dispersiei şi disperării, care, după Foucault, reprezintă, la rigoare, semnul �nebuniei�. Mai precis, ai nebuniei morale, cum �i spune Jank�l�vitch, exasperat de pretenţiile ironistului de a nu fi niciodată �n culpă. Provincialul detestă solilocviul, �ndoiala de sine şi atitudinile �neclare� lui. Universul �şi găseşte justificarea �n jurul ultimului său volum de versuri, de unde şi catalogarea semenilor: �geniali� ori doar pasabili, cei care au luat act de respectivul volum, meschini sau �profesori� de-a dreptul ceilalţi. �l recunoşti cu uşurinţă pe veleitar după raportarea la Şcoală. Laudă-i un profesor, unul singur, de istoria literaturii şi vei vedea �n faţa ochilor tăi dedaţi la hermeneutică un Caliban �n mare formă, cu dinţi ascuţiţi dedicaţi fiecărei episteme �n parte. Ca un făcut, veleitarul visează, din veac, la o catedră universitară, continu�nd, tot caragialeşte, să-i maculeze pe titularii domeniului. El se decretează literarocentrist, moneda votată fiind doar �talentul�. Invitat să �ncarce semantic respectivul concept, virează �ntr-o serie de m�r�ituri ubueşti, din care reţinem că tot profesorul e vinovat de impasul conversaţional, cu aplecarea lui pernicioasă spre taxonomic şi delimitare, �n general. �l recunoşti, iarăşi, lesne, după pasiunea pentru imaginile blurate generate de protocroniştii şi naţionaliştii atemporali ca şi aberaţiile lor, conform cărora rom�nul poate sta liniştit �n plictiseala sa de tip provincial, inspirată nu de istorie, cu paşii ei braudelieni, ci de istorii croite zilnic, după circumstanţe şi umorile colegilor de cafenea (potrivit ar fi, �n loc de istorii, desigur, inesteticul, vai!, termen �b�rfe�). Liniştea ar trebui să provină din faptul că Adam şi Eva vorbeau rom�neşte, că �nţelepciunea Egiptului şi a Sumerului provine din Bucegi, că oaia reprezintă un totemism rar, adică specific, de ordin martiric etc. Un Eco ar fi intrigat că limba ideală, căutată de at�ţia, exista demult. Pentru literatul emfatic, care, atunci c�nd se recomandă, �şi antepune numelui un apelativ spre luare-aminte, cei mai buni suntem noi şi-ai noştri, iar dacă statisticile economice, de pildă, spun altceva, sunt de vină cecitatea şi invidia �centralilor� de pe lumea aceasta. Mai degrabă ne-ar fi necesară, mai ales dacă vrem să contăm �n mari competiţii culturale europene, o salubră (aici metaforele nu-şi au locul) raportare la zona literaturii, pentru ilustrarea dar şi pentru sprijinirea ei, care cum �l duce talentul, cu ghilimele sau fără. Nemulţumitul generic nu suportă, oricum, ghilimele.