Pagini de jurnal (47)

Nu e o operaţie lesnicioasă clasificarea iubiţilor noştri confraţi. Un bruion al său ni-l oferă Livius Ciocârlie (România literară, nr. 42/2013): „Cinci categorii: veleitarii, amatorii, diletanţii, scriitorii buni, scriitorii mari. Primii simt un impuls autentic, dar n-au deloc talent. Din cauza intensităţii impulsului, sînt convinşi că ce scriu e nemaipomenit. Îi urăsc pe toţi cei care nu vor să recunoască, pe critici în primul rînd. Amatorii, şi ei fără talent, au îndemînarea de a imita. Le şi reuşeşte cîte o pagină, dar ei nu se pretind scriitori. Plăcerea de a le scrie le e de ajuns. Diletanţi sînt cei care-şi activează feminitatea creatoare, dar le lipseşte raţiunea, spiritul constructiv. (Nu-i vorba de raţiunea obişnuită, aceea a intelectualilor, cea, vorba Angelei Marinescu, lipsită de trup.) Aşa stînd lucrurile, diletanţii nu concep. Se lasă duşi de impuls, nu ştiu dinainte ce va fi. Scriitorii buni au capacitatea de a reface un model preexistent. Sînt profesionişti. Scriitorii mari, înzestraţi şi cu feminitate creatoare, şi cu raţiune întrupată, îşi concep singuri un model“. O fi „impulsul autentic“ la veleitari (aidoma „filtrului“ menţionat în însemnările zilnice ale lui T. Maiorescu, al cărei utilizator „simte avînturi, dar nu poate“!), numai că impresia de „nemaipomenit“ a tot ce scriu, ca şi „ura“ împotriva celor ce nu recunosc „nemaipomenitul“ în cauză nu e doar caracteristica lor. E una mult mai extinsă în tagma condeierilor. E drept că „amatorii“, adică cei ce nu se doresc scriitori, se află, sub raport umoral, la antipodul „veleitarilor“ mulţumiţi cu „plăcerea de-a scrie“. Să fie o izbăvire a demoniei celor dintîi? Nu văd însă o diferenţă mai pronunţată între „amatori“ şi „diletanţi“. Dar „scriitorii buni“? Aceştia ar avea capacitatea de-a reface „un model preexistent“. Numai că într-o epocă literară de-o oarecare efervescenţă întîlnim, mai curînd decît unul sau cîteva modele distincte, însoţite de epigoni, şi un soi de model general, o interferenţă a unor modele actuale sau mai vechi. Un „spirit al epocii“, inclusiv formal. Mai curînd decît să reconstituie un model, „scriitorii buni“ crează ei înşişi acest model ambiguu, produs al unor conexiuni, însă care poate conţine, sub semnăturile reprezentative, şi trăsături de originalitate individuală. Cît îi priveşte pe „scriitorii mari“, autori incontestabili ai unui pattern, ei bine, aceştia sînt de două feluri: unii socotiţi astfel exclusiv în epoca lor, alţii în durată…

*

Livius Ciocârlie, în rubrica d-sale din România literară: un retractil care se visează a fi un retractil la pătrat. E visul d-sale stilistic (o stilizare a fiinţei). Se comportă aidoma unei cochete pe dos, care, în loc de-a voi să întinerească, vrea să îmbătrînească. E „găselniţa“ d-sale.

*

 „Va veni cu siguranţă ziua în care uciderea unui animal va fi socotită un act criminal la fel ca uciderea unui om“ (Leonardo da Vinci).

*

Ca să te poţi ierta pe tine însuţi, trebuie să te obiectivezi, să devii Celălalt. Dictonul biblic se inversează: iubeşte-te ca şi cum l-ai iubi pe Celălalt.

*

Suferinţa se comunică mai uşor decît bucuria, e un liant mai important între oameni decît cea dintîi. E mai socială. Poate din pricina spaimei pe care ţi-o inspiră că şi tu, cel căruia îi este împărtăşită, ai putea suferi la fel. 

*

 Un oarecare primar al unui orăşel al României expune cu fală, într-o vitrină, un şir de fotografii înfăţişîndu-l alături de cîteva personalităţi. Sub o poză, scrie: Cutare „la întîlnirea cu Excelenţa Sa (sic!) Regele Mihai“.

*

Faptele mărunte ajută decisiv la înţelegerea situaţiilor socotite majore. Deoarece ultimele au drept fundament inalienabil o fenomenologie minimală, fie că o recunoaştem, fie că nu.

*

„Romantismul trăieşte prin repetiţie, iar repetiţia face din orice dorinţă un obiect de artă. De altminteri, de fiecare dată cînd iubim este singura oară cînd am iubit vreodată. Diversitatea obiectelor nu poate influenţa unicitatea pasiunii. Nu face decît s-o intensifice. Nu putem avea în viaţă decît o singură mare experienţă, asta în cel mai fericit caz, iar toată taina e să reproduci această experienţă de cît mai multe ori cu putinţă. -Chiar şi atunci cînd ai fost adînc rănit de ea Harry?, întrebă ducesa după o scurtă tăcere. -Mai cu seamă cînd ai fost adînc rănit, răspunse lord Henry“ (Oscar Wilde).

*

Gesturile: acţiuni doar prefigurate, schiţate, avînd în spate acţiunea ca atare, dramatică prin aceea că poate să vină sau să nu vină. Un soi de pariu cu viaţa.

*

Eşti strivit cînd de-o margine, cînd de alta. Niciodată (deşi poţi avea acest simţămînt cumplit) de Centru.

*

Fascinat de animale în aşa măsură, încît a făcut din acestea unica temă a picturii sale, Franz Marc, credincios fervent, se explica astfel: „Oare există un subiect mai misterios pentru un artist decît să-şi dea seama cum se oglindeşte natura în ochii unui animal? Cum vede lumea un cal sau un vultur, sau o căprioară sau un cîine?“. Spre a se confesa emoţionant: „Cu simţul lor primar al vieţii, (animalele) au trezit în mine ce aveam mai bun“. Drama vieţii sale, curmate pe frontul primului război mondial, acordă unor atari vorbe un halou aparte…

*

 „Am mari speranţe că ne vom iubi toată viaţa foarte mult, de parcă nu ne-am fi căsătorit niciodată“ (Lord Byron).