William Blake, vizionarul

În sensul cel mai general, cartea lui Cătălin Ghiţă despre William Blake (1757-1827) reprezintă o introducere succintă în poetica marelui romantic englez, lucrarea universitarului craiovean fiind primul studiu sistematic din critica românească dedicat poetului şi artistului englez. Într-un sens ceva mai particular, studiul de faţă are în centru vizionarismul lui William Blake: în ciuda contradicţiilor ce caracterizează gândirea sa poetică, Cătălin Ghiţă ne demonstrează că este suficient de coerent pentru a trasa un „sistem nesistematic” pe care, deşi nu şi-a propus în mod explicit să îl creeze, îl realizează în mod implicit. De altfel, una din contradicţiile care ne-au atras atenţia este aceea că, în concepţia lui Blake, deşi geniul este „teoretic, liber de greşeală”, totuşi „eul creator se poate înşela sau poate fi indus în eroare în ceea ce priveşte manifestarea artistică” (p. 44) – o dată pierdută starea vizionară, eul empiric ia locul eului creator şi, o dată cu acesta, dispare şi simţul autocritic.

Pornind de la premisa că, în general, orice proces vizionar „implică un efort gnoseologic vast” (p. 19) ce are ca scop înţelegerea lumii şi a rolului pe care omul îl are în raport cu universul, Cătălin Ghiţă îşi centrează investigaţia teoretică şi practică în jurul a trei concepte fundamentale: i) eul creator (diferit de eul empiric) ce experimentează starea vizionară; ii) factorii inductori ai viziunii (fie ei naturali sau supranaturali)  şi iii) esenţa viziunii, incluzând aici atât starea-sursă a eului artistic, cât şi manifestarea ei poetică sau vizuală ca operă de artă. Delimitarea dintre eul vizionar şi eul empiric va permite determinarea calităţilor ontologice ale eului creator, subliniind importanţa proiectării unui personaj ca Urizen „o imagine speculară a lui Los/ Blake”, „o reprezentare de sine opusă (cu funcţie, paradoxal, complementară) împotriva căreia să permită dezlănţuirea unui adevărat război spiritual” (p. 230). Apoi, după ce va descrie şi analiza principalele trăsături ale viziunii blakeene – surprinsă, deopotrivă, sub aspectele ei empiric şi estetizant – exegetul va demonstra cum „acurateţea radiografiei” pe care a dezvoltat-o „în jurul poeticii blakeene se poate verifica prin apelul ferm la textele epico-lirice semnate de artist” (p. 178).

Perspectiva cvadripartită a lui Blake asupra realităţii fenomenale îl conduce pe Cătălin Ghiţă spre concluzia că există patru niveluri de interpretare a poeziei blakeene, subliniind concomitent că romanticul englez foloseşte o serie de „figuri paradigmatice” (cum sunt Orc, cei patru Zoa, Los sau Isus) ce joacă rolul unor „icoane convergente în raport cu evenimentele”. Interesant este că generarea nivelurilor de semnificaţie şi crearea unor figuri paradigmatice reprezintă două procese simultane fiind „paradoxal, o modalitate de codificare a poemului, de vreme ce textul ca atare sporeşte în complexitate, şi o modalitate de decodificare a sa, de vreme ce trama epică şi personajele devin, astfel, mai transparente” (p. 182). În concluzie, pe măsură ce ni se relevă concepţia lui Blake despre Dumnezeu, om şi artă, în cea de-a patra secţiune a cărţii, atenţia ne este captivată de evoluţia viziunii cvadruple blakeene: viziunea simplă (America, Europe, The Song of Los), viziunea dublă (The Four Zoas), viziunea triplă (Milton) şi viziunea cvadruplă (Jerusalem).