Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Baladele realului

        de Monica Grosu

Aşa cum ne lasă de înţeles volumul recent de balade, publicat de Mihai Pascaru, poezia se contaminează de realitatea lumii contemporane, ale cărei detalii istorico-sociale prind sonoritate, una dură, consonantică, în rama versificării. Observaţia sociologului Mihai Pascaru este dublată de o acută sensibilitate la înfăţişările cotidianului, prinse adesea în versuri de o lapidaritate expresivă (Gânduri scăpate de sub control-1996, Grămadă ordonată-2009, Definiţii/Definicione -2011, Sentinţe/Sentences-2011) sau în proze scurte (Piramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu-2010, Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni-2011), de certă singularitate atât prin universul evocat, zona Apusenilor, cât şi prin ironia fină, operând cu precizie şi vădită forţă epică. 

     Volumul Balade şi altele, cu o postfaţă extinsă şi aplicată semnată de Lucian Gruia, propune o schimbare a paradigmei poetice, configurând peisaje mai adânc ancorate realităţii, în toate palierele sale, social-morale, politico-economice, cultural-istorice. Autorul intenţionează şi un dialog programatic ce invită la masa opiniilor vocea celor mulţi, vocea omului simplu, mereu alungat şi incomod prin francheţe şi înţelepciunea adevărului netrucat. În acest sens, înţelegem interogaţia ce deschide seria baladelor fragmentate, cum le cataloghează însuşi autorul, interogaţie adresată poetului francez Françoys Villon, prin intermediul căruia se încearcă un arc empatic peste câteva epoci literare, adică o legătură explicită, căutată cu un anume tip de literatură. ,,E-o lume construită din chiştoace/ Semantice. Cu ruj pe filtru şi pe ciot./ De trubadur, de baladist, de tot,/ lipsită-i iar. Dar nelipsirea-i marcă./ De mult abandonat㠖 cum socot –/ Parşivă arie pitită, vechi parazit/ Sub aripa lipită de cala unui avion/ Parcat în gură de metrou. Abandonată,/ Cu  ce va  fi   călare  peste   ce-a  fost odată.// Tu unde eşti, Françoys Villon?// […] Aş vrea să scriu dar rimele-s oprite/ De-o rupere de spori la geamandură./ Poet bătrân, cu vid în gură,/ Planez acum. Motoarele-s oprite/ Deasupra unei piste care pleacă/ Spre-un fluviul verde să s-adape/ Cu veşti blocate-n Albion,/ Să crească, să descrească şi să scape/ Departe-n timp sau undeva aproape.// Tu unde eşti, Françoys Villon?” .

     Imaginile fragmentate ale realului infuzat de gustul amar al abandonului, al inutilităţii şi neputinţei, recompun piesele de decor trăit, mărturisit şi receptat de poet drept emblematic şi reprezentativ pentru timpul anarhic în care a intrat omenirea. Coordonatele acestui cronotop, prins în rime interesante şi novatoare, dezvăluie preocuparea civică şi nevoia imperioasă de implicare, de atenţie sporită acordată factorului moral-educativ într-o societate. În acest context, poetul poate fi observatorul din mulţime, aşezat în deplina vecinătate a evenimentelor şi, prin urmare, martorul sensibil al comportamentelor social-umane.

     Atent lucrate, baladele lui Mihai Pascaru ating subiecte de actualitate imediată: exodul românilor spre Spania şi Italia, în căutarea unui loc de muncă, efectele globalizării şi ale reţelelor de socializare, împrumutul fără discernământ al obiceiurilor apusene, consumismul exagerat, imoralitatea, decăderea umană, pasivitatea, răul multi-ipostaziat. Fragmentarismul baladelor trebuie înţeles şi-n sensul de extremă mobilitate, deopotrivă imagistică şi lingvistică. Astfel, disponibilitatea spre notaţia caleidoscopică se însoţeşte de ironia, alteori autoironia, detaşării de faptul concret, resimţit ca o povară, ca o perpetuă amânare a sinelui autentic, profund. De aici o anume tensiune a participării sau, mai mult, o amărăciune a întâmpinării şi asumării metamorfozelor lumii. Realitatea asediază fiinţa poetului cu o istorie pe cât de recentă pe atât de confuză, iar neliniştea devine starea generală, cauzatoare de instabilitate şi derută. Toate acestea sunt conturate discret, prin aluzii subtile sau fine trimiteri livreşti, doar registrele stilistice mixează la vedere elementele oralităţii cu exprimarea căutată, dar tot de puternică sonoritate lexical-semantică.

     Pentru ilustrarea acestei subtilităţi semantice, alegem Balada XII, ce proiectează psihologic  filmul suferinţei şi ratării: ,,Cu căştile-n ureche, izolată/ De-o lume căpcăună şi sterilă,/ Bon Jovi însoţind pe fată/ Şi florile ce plâng pe amândoi de milă./ O temă nefăcută, rucsac nedesfăcut/ (Uitat la margine de hală)/ Şi galerii ce urlă de te scuturi./ Aproape stadionul, bărbaţi ce dau năvală/ Să prindă goală, să hârjoane// Copila care strânge fluturi.// Grămadă ordonată, un fluier uneori,/ Şi iarba care plânge-n sughiţuri repetate,/ Potenţă transpirată dar mai ales duhori/ Cu gâzele strivite sub coapse şi sub spate./ De umezeală lutul se trage-n buruieni/ Iar boabele de vină/ Căzute-s printre buturi./ Din mâini în mâini, ovală, ofticoasă,/ Dezmierdător de moale şi totuşi lunecoasă// Copila care strânge fluturi.// Se duce lumea către casă/ Sau pe terase pentru mici şi bere./ E-o zi atâta de frumoasă/ că laptele se scurge-n miere!/ Departe, pe izlaz, doar scâncetul s-aude./ Ca-ntr-un coşmar cu revenirea-n pântec./ Strivită între începuturi/ (Îşi strânge luna ombilicul/ Iar stelele sunt palide şi ude),/ Copila care strânge fluturi.” Nu doar povestea în sine e mişcătoare, ci construcţia fiecărui vers în parte ce transpune suferinţa fetei asupra întregului peisaj (teluric şi cosmic). Interesant ne apare tocmai acest transfer de semnificaţii şi stări, această modalitate lirică a corespondenţei tactile-vizuale între imagini şi registre separate.

          Baladele lui Mihai Pascaru invită la dialogul limbajelor, în al căror siaj întrezărim şi nostalgie, dar şi amară ironie, căci, în genere, aspectele articulate epic sunt grave, iar abordarea vădeşte inventivitate, vervă, dinamism şi eufonie lingvistică. Poeziile din finalul volumului se menţin, în schimb, într-o zonă a ludicului şi ironiei, reiterând lapidar versuri cu subînţeles, aluzive, dezinvolte: ,,Şi-i vedeam un pui de sân/ cum se zbate sub cămaşă,/ zbaterile lui lăsându-mi/ urme de cravaşă.// Îi vedeam şi nuri-n gând,/ curioşi, cum se desfaşă.// O vedeam întreagă goală -/ Coala mea de scris nescrisă/ la nimicuri pătimaşă,/ coala mea, un pui de coală/ albă şi necompromisă.” (Muză).

În concluzie, credem că Mihai Pascaru mai parcurge o etapă cu acest volum, venit să asigure o rezonanţă între realitate şi actul creator, şi prefigurând totodată o privire retrospectiv-emblematică spre lirismul baladesc. 


 

© 2007 Revista Ramuri