Shakespeare: From Globe to Global Experiment

„The first rule of theater is that there are no rules” – Dario Fo

Timp de câteva zile, Craiova a trăit teatru, a simţit, a respirat Shakespeare. Cea de a IX-a ediţie a Festivalului Internaţional Shakespeare, desfăşurată sub genericul „Shakespeare al tuturor”, şi-a desăvârşit misiunea de platformă culturală internaţională ce a conectat artişti, spectatori, generaţii, culturi, în efervescenţa teatrului: peste 20 de producţii, de pe trei continente,  demonstrează încă o dată că Marele  Will  vorbeşte fiecăruia dintre noi, de la  MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC, spectacolul pur, clasic, oferit de Teatrul Globe şi Max Webster, la spectacolul popular din  COMEDIA ERORILOR sau magic din VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ  prezentate de Edward Hall,  Compania ,, Propeller”, la MIRANDA, adaptarea lui  Oskaras Korsunovas, la reveriile lui Purcărete, cele două versiuni ale lui RICHARD III sau recitalul lui Piotr Kondrat – SHYLOCK modern, într- o selecţie de excepţie, coordonată de cel mai autentic animator al festivalului, Emil  Boroghină.

CUM VĂ PLACE

spectacol prezentat de Teatrul Naţional din Budapesta (Ungaria)

regia: Silviu Purcărete

Decoruri: Helmut Stürmer

Costume: Dragoş Buhagiar

Muzică: Vasile Şirli

Rosalinda (Trill Zsolt)

Celia (Fehér Tibor)

Orlando (Szatory Dávid)

Jacques (Udvaros Dorottya)

Silviu Purcărete provoacă la un anumit tipar de gândire teatrală, observa unul dintre colaboratorii săi cei mai frecvenţi, Dragoş Buhagiar. Şi în Cum vă place intenţia este centrată pe imagini şi senzaţii, pe reafirmarea  teatrului ca artă vizuală şi nu pe interpretarea tramei. De aici  şi dislocarea ce se produce la nivelul personajelor: Rosalind, poate cel mai sofisticat personaj feminin din teatrul lui Shakespeare, e pusă în umbră de melancolicul Jaques, plus acelaşi artificiu utilizat şi în Furtuna, Faust  etc.  –  travestiul pentru a potenţa personajul, dar mai ales pentru a brusca convenţia, aşteptările. Mai mult decât teatru, totul e un joc, „the play” devine mai mult decât a play, „a game”, pentru că e o provocare, un pariu (dar şi intuiţie şi imaginaţie răsucită), o Rosalind în travesti, când cea mai substanţială parte a rolului său e jucat în travesti- sub chipul lui Ganymede, în şarada prin care sunt eliberate restricţiile şi se întâmplă instruirea lui Orlando în Ars amandi.

„The mind’s eye”, ochiul minţii invocat  de arta lui Shakespeare, găseşte în Helmut Stürmer  un arhitect al viselor lui Purcărete, unde pădurea Arden e proiectată ca o vitrină vrăjită în care cuvântul secret ducdame („a Greek invocation, to draw fools into a circle”) permite accesul. Momentul vrăjirii/ dezvrăjirii e livrat în discursul melancolicului Jaques, „Lumea întreagă e o scenă şi noi toţi suntem actori”, se produce o suspendare de ritm, toţi actorii vin să-l asculte pe Jaques, să cânte cu el. Muzia lui Vasile Şirli învăluie, completează polifonic tablourile din Arden, volatilă uneori, impune tempoul, punctează momentele: serenada la microfon, intervalul de musical, în plăsmuirea  escapadelor „îndrăgostiţilor loiali”.

MIRANDA

spectacol prezentat de Teatrul Municipal O.K.T.
din Vilnius (Lituania)

regia: Oskaras Korsunovas

Miranda (Airida Gintautaite)

Prospero (Darius Meskauskas)

În dramatizarea Furtunii shakespeariene, Oskars Korsunovas imaginează o piesă reflecţie în siajul receptării lui Jan Kott – o dramă socială despre permanenta, absurda luptă pentru putere.

Insula lui Prospero este refăcută într-o cameră de bloc, amenajată tipic pentru Europa de Est (de altfel, uniformitatea urbană e subiect de comedie într-un celebru film rusesc al lui Eldar Ryazanov). Într-un astfel de spaţiu în care orice legătură cu exteriorul pare sortită eşecului (antena radio-ului are bruiaje, televizorul rulează discontinuu un fragment din Lacul Lebedelor, telefonul e deranjat) unica soluţie de supravieţuire spirituală vine din interior, susţinută de singura cale de evaziune,  lectura. Biblioteca ticsită de cărţi este „ducatul” lui Prospero.

Teatrul produce iluzie, convinge spectatorii, aici, în spaţiul acesta domestic nu există nici o iluzie, şi aceasta e şi intenţia lui Korsunovas de a recrea iluzia atât pentru Prospero cât şi pentru spectatori. „Îmblânzirea” Mirandei nu e posibilă decât prin  teatru, o posibilă terapie prin artă (în Critica y Fiction, Ricardo Piglia propune o etimologie pentru teatru, theos – „zeu” şi iatros  – „vindecător”: spaţiul unde ne vindecăm întâlnind divinul) printr-o lectură-performance la Furtuna lui Shakespeare. Miranda (poate alter ego al lui Prospero) e cea care insistă în aceasă „mise en abyme”, în care cei doi actori trec dintr-un rol în altul, într-un maraton de interpretare: înfăşurat într-o manta militară Prospero devine Antonio, discursul din în faţa oglinzii introduce în misterele ce au condus la exilul pe insulă, dar mai ales dă drumul dedublărilor: fără halat, fără inhibiţii în rolul lui Caliban, sau al lui Fernando -  seducător metrosexual. Dedublarea Mirandei este la fel de spectaculoasă,  din balerină autistă devine Ariel, duh revoltat, violent, posedat, aici poate e mai vizibilă ideea suprapunerii- identităţii de personaje Prospero-Miranda- Ariel, din strigătul răzvrătit al lui Ariel „Vreau libertate!”.

Discursul final rupe din nou iluzia, totul a fost rodul „închipuirii nărăvaşe”, singura armă a celor exilaţi, deportaţi, singura zonă de relativă autonomie: „actorii, cum ţi-am spus, au fost doar duhuri/ Şi toate s-au topit acum în aer.”

MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ

spectacol prezentat de Teatrul ,,Vaghtangov” din Moscova (Rusia)

regia: Yuri Butusov

Angelo/ Ducele Vienei: Serghei Epishev

Isabella: Eugeniya Kregzhde

Încărcătura speculativă traversează şi Măsură pentru măsură, una dintre cele trei piese problemă (alături de Troilus şi Cresida şi Totu-i bine când se termină cu bine), cu multe complicaţii şi puţine răspunsuri. Ducele Vienei, Vincentio, cedează puterea temporar lui Angelo, model de respectabilitate între cetăţeni, o retragere din realitate ambiguă, fără motivaţie clară. Haosul, debandada iau scena cu asalt, sticle, ziare zboară în toate direcţiile în timp ce îndrăgostiţii dansează netulburaţi. Accentul e transferat însă de la disaventurile amoroase ale lui Claudio, Lucio sau Madam Overdone în spaţiul puterii, al mişcărilor de influenţă, al măsurii pentru măsură: sacrificarea Isabellei pentru salvarea lui Claudio, căsătoria silită a lui Angelo pentru încercarea de seducere a Isabellei, capul lui Bernardine, pentru capul lui Claudio, în timp ce reprezentantul justiţiei stă întors cu spatele la public.

Mult mai subtile sunt scenele secundare, în care Isabella e convinsă să intervină pe lângă Angelo pentru graţierea fratelui ei, Lucio insuflă la propriu curaj, suflând asupra Izabellei ce pluteşte în derivă pe scenă, trăirile obsesive ale lui Angelo trezit într-un strigăt ŕ la Munch, dansul măturătorilor  ce debarasează simbolic atmosfera, starea de amoc senzual în care intră atât Angelo, cât şi Ducele, pe ritmuri de samba. În rolul castei Isabella, Eugeniya Kregzhde îşi dozează fin reacţiile, iar Serghei Epishev se repliază  între cele două ipostaze, Ducele şi Angelo, până la confundarea lor intenţionată.

Remarcabil rămâne modul în care Yuri Butusov alege să rezolve piesa şi toate problemele ei prin desemnarea unui singur actor  pentru a juca dublu rol Angelo-Duce (acesta din urmă aparent tipul eroului salvator, în fapt e mai tiranic dacât Angelo, la fel de depravat, dar mult mai făţarnic)  şi sistarea confruntării finale, totul pare rezolvat, dar e răsturnat de propunerea Ducelui şi subjugarea/forţarea Isabellei,  în  acestă veritabilă „dark comedy”, unde inocenţii sunt victime sigure.

IULIUS CAESAR

spectacol prezentat de Teatrul Dramatic din Erevan (Armenia)

regia: Armen Khandikyan

Iulius Cezar (Grigor Gabrielyan)

Marcus Brutus (arthur Utmazyan)

Marc Antoniu (Hrachya Harutyunyan)

Cassius (grigor Khacahtryan)

„Cry «Havoc!» and let slip the dogs of war.” (Marcus Antonius)

Tot la limita montărilor ideologice se află şi Iulius Caesar, piesa în alb şi negru, nu doar la nivel cromatic, ci şi conceptual; nu există ambiguităţi, ezitări, dacă Caesar e apariţie carismatică, ce emană forţă dramatică, Brutus în ipostaza sa dulpicitară schimbă registrul odată cu mantia (cea albă e înlocuită de una neagră când trădează), Marc Antoniu este copleşit de amploarea rolului, Cassius e la polul opus, excesiv în interpretarea sa.

Punerea în scenă e grandioasă, cu elemente din operă, foarte atent sunt construite scenele de grup, mulţimea- organism unitar, uşor de manipulat, „performing history”, o alegorie mai mult sau mai puţin intenţionată a fenomenelor istoriei recente (şi foarte recente).

RICHARD III

spectacol prezentat de AM Production, în colaborare cu National Arts Festival şi Market Theatre din Cape Town (Africa de Sud)

regia: Fred Abrahamse

Richard III/Lady Anne/Regina Margaret (Marcel Meyer)

Regina Margaret/Edward IV/ Ducesa de York/Ducele de York (David Dennis)

Henry Tudor, Conte de Richmond  (Nicholas Dallas)

„Now is the winter of our discontent”

Fred Abrahamse şi echipa sa restituie în montarea lui Richard III istoria clasică, conflictul caselor rivale York/ Lancaster, războiul celor două roze, „evul mediu întunecat“. La fel, viziunea e întunecată şi, deşi scenografia e minimală, efectele sunt ample prin jonglarea cu diferitele grade de violenţă. Crimele lui Richard sunt marcate vizual, craniile sunt atârnate în cârligele ce încadrează scena, într-o mişcare identică, consecutivă fiecărui asasinat. Din şirul nesfârşit al acestora, două şochează: moartea fratelui său, Clarence, nemascată, la vedere, acesta e asfixiat/ sugrumat, într- o scenă detaliată şi, în contrapunct, asasinarea celor doi prinţi. Prezenţa păpuşilor marionetă e unul din elementele surpriză în această reprezentaţie clasică, însă secvenţa tăierii corzilor prin care ele sunt manipulate intră într-o  poetică a violenţei. Simbolul cel mai percutant este în prim plan, The Boar, porcul mistreţ, blazonul lui Richard, metaforă pentru firea sa impulsivă, imprudentă ce-l va distruge. În rolul lui Richard, Marcel Meyer e persuasiv, pasional şi ţine tensiunea spectacolului aproape neîntreruptă.

RICHARD III

spectacol prezentat de Teatrul Naţional din Beijing (China)

regia: Wang Xiaoying

Richard III/ Duce de Gloucester  (Zhang Dongyu)

Bătrâna Regină Margaret/ Vrăjitoare  (She Nannan)

Regina Elizabeth/ Vrăjitoare (Zhang Yifang)

Lady Anne/ Prinţul de Wales/ Vrăjitoare ( Zhang Xin)

Producţia Teatrului Naţional din China, uimitor spectacol despre paranoia şi putere, provoacă reacţii diferite cauzate de opţiunea unor subtitrări rezumat – un Shakespeare comprimat, dar cu toate astea Richard-ul asiatic nu e un eşec, ci o experienţă transculturală, exotică şi expresivă. Pandant întregului spectacol este muzica live (designer muzică/percuţionist:Wang Jianan), formulele ritmice, sonorităţile orientale traspun într-o atmosferă desprinsă parcă din Rashômon.

Mai mult decât Peking opera style, momentele coregrafice, mişcările au consecinţă, împreună creează o energie fantasmatică precum în dansul celor trei vrăjitoare (preluate din Macbeth), pantomima celor doi asasini acrobaţi ori fragilitatea poetică a apariţiilor prinţului Edward. Decorul diminuat este folosit ingenios: pânza din fundal cu ideograme chinezeşti, cuvinte cheie (putere, duplicitate, crimă, blestem) este străbătută de dâre roşii de câte ori se întâmplă o crimă. Forţa spectacolului este însă în mâinile protagonistului, interpretul lui Richard este foarte expresiv, are priviri dibolic-înşelător-seducătoare, îşi arată diformitatea, contorsionându-se numai în momentele în care pune la cale o nouă crimă, în rest se mişcă agil printre rivali reali sau închipuiţi într-un dans-ceremonial al jocurilor de putere. La final, replica lui Richard străbate la propriu scena, într-un display dramatic pe trei pânze albe inscripţionată în roşu „A horse, a horse, my kingdom for a horse!”

HAMLET

spectacol prezentat de Teatrul „Tamasi Aron” din
Sfântu Gheorghe şi Teatrul Cetăţii din Gyula

regia: László Bocsárdi

HAMLET (Mátray László)

CLAUDIUS (Pálffy Tibor)

POLONIUS(Szakács László)

GERTRUDE(D. Albu Annamária)

OPHELIA(Benedek Ágnes)

LAERTES(Kolcsár József )

Constant stilului său de explorare cât mai profundă a limbajului teatral, în căutarea „absolutului”, László Bocsárdi  reatacă Hamlet (după montarea de la Teatrul Metropolis, 2009) rescrie perspectivele, pune  reflectorul aproape exclusiv pe Hamlet, ca personaj ce transcende piesa, produs mitic, cultural.

Fără dubii, acest Hamlet este un one man show, ce domină piesa de la început până la sfârşit, o performanţă circulară susţinută cu  determinare, energie radiantă de Mátray László, prin imagini impact – prăbuşit în cadă, spaţiu al purificării, dar şi spaţiu abisal, mormânt, ce închide şi deschide prezenţa lui scenică. Este o acomodare treptată, însă interpretarea rezervată creşte, atinge energie radicală când pregăteşte „cursa de şoareci”, piesa în piesă. Magnetizant e momentul introducerii actorilor, pedalând pe bicicletă, în cercuri largi, ameninţând să decoleze pe lună, replică a secvenţei din E.T.

The Mousetrap, cea mai exploatătă scenă din piesă, e concentrată într-un act de pantomimă în care Hamlet intervine direct, în rolul reginei. Efectele sunt amplificate de oglinda amplasată în mijlocul scenei. Speculum, instrument de re-prezentare, aceasta reflectă adevărul, exprimă inexprimabilul- trădarea reginei, moartea regelui.

De altfel, întreg spectacolul e regizat ca un mousetrap: spectatorii sunt prinşi la mijloc, în miezul acţiunii, conectaţi vizual la perspectiva oferită de Hamlet. Exilaţi lateral, Claudius şi regina sunt aproape absenţi  în prima parte, agentul de legătură fiind Polonius ce traversează, fixează, trage sfori  şi perdele, pentru a-şi găsi sfârşitul înfăşurat, asfixiat într-o uriaşă draperie. În cealaltă laterală a scenei, Laertes şi Ophelia îşi iau rămas bun; dacă cuplul Gertrude & Claudius sunt într-o lume paralelă, cei doi fraţi par că încă îşi repetă rolurile, pasivitatea Opheliei e excesivă, marcată explicit: aluzia  vălului cu care o acoperă Laertes, simbol al modestiei, dar şi al opresiunii; ironic, singurul moment viu al evoluţiei ei e cel post-mortem.

Spectacolul lui László Bocsárdi impregnează imagini, dar şi o performanţă de o vitalitate rezistentă, un adevărat teatru tragic, recompensat de altfel, în cadrul celei de-a XXII- a ediţii a Galei UNITER, cu premiul pentru cea mai bună regie şi scenografie (József Bartha).