Din jurnal (1999)

12 septembrie

O banalitate mereu confirmată: fuga timpului cu viteză tot mai mare, ameţitoare, nebunească. Din 23 august n-am mai însemnat nimic şi nu ştiu când au zburat  trei săptămâni şi mai bine. Între timp am fost într-o duminică la Pasărea, unde Horia Andreescu are o casă. Ne-a invitat soţia lui, Corina, o foarte energică doamnă, deşi cu aparenţe de fragilitate. În tinereţe semăna cu Maria Schell, aceeaşi luminozitate în ochii albaştri. H. A. a fost surpriza, prietenos, cald.

A fost apoi săptămâna de calvar cu zugrăvirea odăii mele, scoaterea cărţilor (35 de saci!), apoi reaşezarea, operaţii care m-au copleşit.  Acum trebuie să scriu până mâine un articol despre noul roman  al lui Buzura, nu cred că voi reuşi. Poimâine plec la Bacău cu N. M. , la „zilele Bacovia”, unde el primeşte premiul cel mare iar eu, preşedinte al juriului în absenţa lui Al. Paleologu, trebuie să i-l înmânez. După cele de la Craiova şi Oneşti, e al treilea juriu din care fac parte şi care îl premiază pe N. M. S-au înmulţit premiile care-l asaltează pentru că, printr altele, e anul în care devine sexagenar.

19 septembrie

Am fost la Bacău cu Nichi, miercuri şi joi. Şi-a încasat premiul, a ţinut mici discursuri de succes relativ, mai mult succes având pe stradă unde era recunoscut. O băcăuancă l-a oprit, i-a urat sănătate căci „avem nevoie (băcăuanii) de dumneata”. Efectul apariţiilor dese la televizor.

Ieri, sâmbătă, am fost la parastasul lui Valeriu Cristea, de şase luni. În afară de familie, numai noi, dintre prieteni. Doina, care este un înger, pentru altceva nu mai trăieşte decât pentru a-l pomeni pe Valeriu. Norocul ei sunt cei doi nepoţi şi soţiile lor, tineri care au ţinut la Valeriu şi ţin la ea. Nu mai fusesem poate de cincisprezece ani în acea casă, chiar mai demult, în anii de început ai prieteniei noastre. E totul straniu, acolo, fără Valeriu. Geta constată la un moment dat, privind biblioteca: - şi Valeriu are ediţia Torouţiu. Ce ciudat, şi totodată ce firesc  a sunat  acel „şi Valeriu are...”

27 septembrie

M-am speriat de îmbolnăvirea G. săptămâna trecută, joi toată ziua şi înainte miercuri noaptea a făcut   febră destul de mare. Ce descumpănit  sunt când G.  e bolnavă, nu ştiu pur şi simplu ce să fac, mi se pare că mă aflu în cea mai aberantă situaţie. Prefer (ce spun prefer, e prea puţin),  mă simt mult, infinit mai bine dacă eu sunt cel bolnav. Dar nu e asta o formă de egoism şi de comoditate? Tu eşti bolnavul, iar celălalt să-şi bată capul, să-şi frângă mâinile, să te încurajeze şi să te scoată la liman.

4 octombrie

De  trei zile fără telefon. Parcă nu sunt în apele mele, deşi când funcţiona  eram enervat că mă tot sunau unii şi alţii mai totdeauna cu interese la R.L.  sau pe G. , încă mai des, cu interese la editură.

D. Ţ. mi-a trimis ultimativ (îmi dă ultima şansă) un text ironic, o şarjă la adresa revistei, dar şi a lui Ion Pop, care nu l-a trecut în Dicţionarul  Operelor (didactic). Nu e prima dată când  se supără că nu e citat, că nu e luat în seamă de critici etc. Şi totuşi s-au scris deja despre el două cărţi. E puţin lucru? Pe noi (pe R.L.) ne sfichiueşte pentru că i-am refuzat o proză care sfârşeşte apoteotic cu o scenă de felaţiune. Dă vina pe domnişoarele pudice de la R.L., dar fapt este că eu am decis să nu publicăm proza cu acel final, şi nu domnişoarele. O voi spune într-o notă ataşată protestului pe care ni l-a trimis.

2 noiembrie

Am fost la Oneşti, apoi la Tescani să-l sărbătorim pe  N. pentru cei 60 de ani ai săi de care se apropie vertiginos. M-am produs citind textul (schiţa de portret ) care va apărea în R.L.  N. umanizat, cum li s-a părut tuturor, afectiv şi afectuos, cum îl surprind tot mai des în ultima vreme. Vechiul lui „cinism” pare să sufere o dislocare majoră în anii din urmă.

4 decembrie

A continuat sărbătorirea lui N.M. în Bucureşti, la Fundaţia Culturală Română, cu multă lume şi foarte amestecată, cuvântări emoţionate, şampanie, bufet. Iar la redacţie  N. M. din nou sărbătorit, acum pentru apropiata zi onomastică (Sf. Nicolae), după ce acum două săptîmâni îl sărbătorisem pentru sexagenariat. Ce mai, „luna N. M.”, cum a spus cineva.

20 decembrie

In zilele care ne-au mai rămas din acest an, poate la Cornu, unde plănuim să mergem de sărbători, voi încerca să scriu ceea ce de mult mi-am propus şi am tot amânat:  evocarea unui episod din copilărie pe care l-aş intitula O librărie din Brăila şi ar fi de reînviat atmosfera brăileană, oameni care au fost, imaginea tatei şi a lui Teodor Manea, figură impozantă a burgheziei mijlocii, exponent al clasei negustoreşti, una din notabilităţile vechii provincii. Din păcate, am tot amânat să scriu şi impresiile pe care le adunasem s-au tot şters şi mi-e tot mai greu să le recompun. Ar fi păcat să nu izbutesc, mai ales pentru că această restanţă mă ţine în loc de la alte lucruri şi trebuie să mă eliberez de ea.