Pagini de jurnal (48)

S-ar putea socoti că, suprimînd distincţia dintre margine şi centru, dintre minor şi major, poezia a apărut pentru a confirma încă o dată tulburătoarea unitate de fond a vieţii.

*

Philippe Sollers propune următoarea caracterizare apofatică: „Jules Verne e Poe fără perversitate, Baudelaire fără florile răului, Lautréamont fără Maldoror, Melville fără diavolul Achab, Rimbaud fără anotimpul în infern”. Picant!

*

Luminiţa Marcu, în România literară din 1 iunie 2012, ocrotitor, despre Nichita Stănescu: „Poeziile sale despre Partid, în rarele totuşi ocazii în care erau scrise, nu convingeau, totuşi pe nimeni”. Dar ale cui convingeau?

*

„Mă credeţi vanitos fiindcă spun că am talent. Dar cu ce mă încălzeşte asta? Aş vrea să am geniu şi modestia mea constă din faptul că nu disper fiindcă nu am geniu” (Jules Renard).

*

Cele două virtuţi ale iubirii. Iubirea e un bine în sine, ca şi o funcţie a binelui, capabilă a face miracole, a mişca, potrivit celebrului vers, soarele şi celelalte stele. „Unde este iubire, acolo este Dumnezeu” (Fericitul Augustin). De unde şi resursa unor fapte care să inducă binele în textura absconsă a existenţei.

*

Tremură de vanitate. Vanitatea îi umple nu doar sufletul, ci şi carnea, în aşa măsură încît dă impresia unei energii care tinde să se expulzeze, aidoma apei care clocoteşte într-un cazan închis. Vanitatea e credinţa sa păgînă, atotputernică. Totul în făptura individului, de la vorbele pe care le emite prudent, fals şovăitor, pînă la mişcarea circumspectă, pînditoare a ochilor, o confirmă. E o patimă piezişă precum o beţie la rece. Cînd mănîncă, cu înghiţituri rapide, dă impresia că îşi nutreşte programat vanitatea, ca nu cumva aceasta să sufere vreo reducţie. Cînd doarme, rămîne neverosimil încordat ca şi cum s-ar aştepta în orice clipă să sară în sus spre a face faţă unui atac. Ţinînd cont de un asemenea efort fără pauză, ai fi crezut că trebuie să fie mai curînd un ins slab, cu o figură emaciată. Dar e obez. Pesemne pentru a asigura o rezervă somatică pasiunii de sine epuizante, aşa cum, în natură, un animal se hrăneşte abundent în lunile propice supravieţuirii sale, spre a putea rezista în cele neprielnice. Nu dă impresia că s-ar putea vreodată realmente relaxa. Surîsul său e ricanant, cu ceva ferin, precum avertismentul pe care ţi-l dă un carnasier arătîndu-ţi dinţii. E ca o armă de foc avînd în permanenţă un cartuş pe ţeavă. La vieţuitoarele care nu aparţin regnului uman, întîlnim o manifestare a puterii legată de împrejurări precise: dobîndirea prăzii, confruntarea cu un adversar, cursa erotică etc. La om, o asemenea umoare compactă, acoperind zi-noapte ansamblul fiinţei, mă tem că e o situaţie care iese din cadrul normalului. O obsesie care o macină. O caricatură a superiorităţii care ia pentru totdeauna locul chipului natural. 

*

„Pînă la urmă vanitatea este groaza de neant, de mii de ori mai înspăimîntătoare decît infernul însuşi” (Unamuno).

*

Într-o poezie autentică, chiar şi gratuitatea e dureroasă.

*

„Pînă şi jocurile copiilor au legi” (Amiel).

*

Doreşti să obţii certitudinea vagului care te ispiteşte atît de mult. Adică să-l suprimi.

*

15 iunie 2012. A. M. îmi comunică nu fără o maliţioasă satisfacţie: „Numai în Amarul Tîrg se putea întîmpla aşa ceva. În perioada noastră de veselă superimpozitare, un elev isteţ a cerut colegilor săi o taxă pentru… şmecherie. Da, ai auzit bine, pentru şmecherie! Dacă nu-i dădeau bani, riscau o bătaie zdravănă. Şi nu e o glumă. Poliţia a intrat pe fir, confirmînd cazul”.