Etic, estetic

Rezonanţa valorilor estetice cu cele etice, susţinerea lor reciprocă este o constantă a literaturii  perene, exemplare, după unii autori. Aşa numita ,,est-etică’’, cum  o denumea Monica Lovinescu, cea care, mai ales, a impus, împreună cu Virgil Ierunca, un criteriu moral-estetic, imediat după 1989. E drept, mulţi autori celebri au avut un comportament social inconsecvent, derutant, cameleonic, scandalos, dar textele lor rezistă estetic, dincolo de compromisuri sau gesturi reprobabile. Aceasta, desigur,  nu doar la noi, unii au sprijinit totalitarismele, brun sau roşu, ori pe amândouă pe rând. Acest lucru le-a diminuat talentul primit? Mai ales credibilitatea, nu doar pe cea etică, aş spune, ci şi pe cea estetică. Petru Dumitriu face ,,pactul cu diavolul’’ comunist şi scrie, în anii 50, romanul propagandistic al Canalului Dunăre-Marea Neagră, cum ştim. Prozatorul este reabilitat moral, aproape integral, în revista Apostrof, din martie. Cum anume? Drum fără pulbere (romanul proiectului faraonic început în 1949, de Gheorghiu-Dej, la ordinul Moscovei, proiect mai apoi abandonat,din acelaşi ordin) este interpretat de cei doi eseişti strălucitori, Ion Vartic şi Marta Petreu, drept o creaţie romanescă stratificată. Un ,,palimpsest’’, cum formulează profesorul clujean, unde avem planul vizibil, propagandistic, pe de o parte, dublat de planul simbolurilor biblice, pe de alta. O dedublare evidentă a autorului, spun cei doi eseişti, de aici o diminuare a vinei de a fi servit ideologia comunistă. Dedublarea scuză o parte a vinovăţiei, şterge ,,stigmatul’’ ruşinos? Nu suntem creştini dacă nu ne iertăm fraţii, după preceptele Noului Testament? Grele întrebări. Scriitorul răsfăţat de regimul comunist, un veritabil romancier de mare forţă, autorul binecunoscut al romanului Bijuterii de familie (o frescă originală, provocându-le lui  Marin Preda şi Eugen Barbu frisoane de complexare artistică) fuge în Occident, cum iar ştim. Din dandy-ul epocii proletare, Petru Dumitriu  se va  transforma într-un creştin declarat (pe ascuns, va afirma el, fusese mereu). Are o ,,criză religioasă, în termeni laici, o convertire, de fapt, invocând Spiritul Sfânt, cum mărturiseşte, acum,  eliberat, oferind lumii libere romanul Incognito. Roman despre comunismul românesc, trăit de autor, la modul real, dar de partea puterii. Avem şi o  confesiune prin intermediul unui personaj, Sebastian , despre trăirea lui religioasă secretă, într-o lume programată să-şi taie rădăcinile religioase, să le înlocuiască cu o ideologie atee. Numărul  pe martie al revistei clujenene  aduce şi probele unui jurnal ascuns, desigur, al lui Petru Dumitriu, unde acesta ne descoperă faptul că se ruga în gând, chiar în timpul adunărilor partinice. Între timp, volumul-confesiune al Petru Dumitriu, Non credo, oro se află în librării, scos de Polirom. În paranteză fie spus, concepţia religioasă a romancierului  este una de primă instanţă, cere mereu confruntarea cu probele vizibilului, ale realităţii imediate, insitând pe materialitatea verificabilă, un fel de sâmbure individualist de protestantism (eticism riguros, sola Fide)  de monofizism, de arianism, oricum fără prezenţa Hristocentrismului salvator,  care este esenţa celor două mari confesiuni  ale creştinismului (catolic si ortodox).

Încâlcit între favorurile regimului, beneficiar al luxului epocii, rezervat  potentaţilor comunişti şi între mustrările de conştiinţă ale intelectualului, prozatorul e dureros de dual. Cunoaşte chinul golului, al neantului,  invazia lor, în absenţa unui Sens. În final, abia, în exil, Petru Dumitriu va deveni un adevărat creştin, un om al iubirii semenilor lui. Scepticismul darwinian din tinereţe devine cu vremea nostalgie a ordinii divine, apoi, credinţă matură. Convertire. Nu toţi îl vor credita moral pe romancierul român stabilit la Metz, exilul politic şi cultural din Franţa, mai ales, îl va privi cu neîncredere. I se va reproşa opera nefast-propagandistică, din România socialistă, amintindu-i-se, pe bună dreptate, ignorarea morţilor  fără vină de la Canal, tineri sau vârstnici, preoţi, politicieni, generali, ţărani neacceptaând colectivizarea forţată, floarea epocii interbelice, floare decimată de  iarna siberiană a  comunismului stalinist şi post-stalinist... Vezi toată cutremurătoarea memorialistică  a supravieţuitorilor înflorită „din vechile dureri’’, dupa 1990, mărturiile despre infernul din preajma Dunării şi din Bărăgan, vezi Memorialul de la Sighet al Anei Blandiana şi Romulus Rusan. Putem, deci, să răsturnăm judecata istoriei, în ceea ce-l priveşte pe romancierul revenit după 89 în ţară, susţinător al lui Iliescu? Petru Dumitriu a servit un regim ,,criminal şi ilegitim’’, dar nu a încetat niciodată să se roage, conştient de minciuna cultivată de arta sa.  Petru Dumitriu a fost, fără îndoială, un  om dedublat, un artist plin de daruri, dar dându-le şi porcilor din  mărgăritarele primite. Paginile sale din Drum fără pulbere ignoră sârma ghimpată a bărăcilor lagărului Ministerului de interne, văzute, totuşi, la a doua sa vizită. A scrie fals, aici, în România socialistă, chiar dacă a facut-o contra inimii. Unii, în aceeaşi perioadă nenorocită, nu au mai publicat nimic, numele  fiindu-le interzis de cenzură, iar volumele lor interbelice au fost scoase din  bibliotecile publice sau particulare, dogmatic epurate. Alţi scriitori au minţit,  după ce rezistaseră un timp. Nu-i putem judeca noi, dacă nu am trăit acele momente mai relaxate ideologic sau mai dure. Petru Dumitriu, robul Domnului, imploră mila, fugind de la stăpânul cel rău, Mamona, ca să-l slujească pe Stăpânul cel adevărat. Isus ne spune că nu putem sluji la doi stăpâni, deodată. Petru Dumitriu a făcut-o pe rând? Dacă pentru tâlharul de pe Cruce a existat o şansă de salvare, de ce n-ar exista şi pentru scriitorul român  amintit? Pentru toţi scriitorii români vinovaţi, ,,dintre care cel dintâi sunt eu’’. Oamenii se tem de amestecul Binelui cu Răul, de ştergerea diferenţei dintre alb şi negru, dintre virtute şi păcat, de griul egalizator... Dumnezeu ştie, doar El, justa proporţie dintre dreptate şi îndurare, noi presupunem. Judecăm subiectiv, fie prea îngăduitori, permisivi,  fie prea categorici, inflexibili.  

(Variantă a unui text mai lung, aparut în Mesagerul Sf.Anton, nr.124)