Actualitatea lui Eminescu

După mulţi ani de intensă ofensivă a negatorilor operei eminesciene, iată şi o carte obiectivă, exactă, severă, care încearcă să spună adevărul despre Mihai Eminescu. Se întâmplă prima oară după aproape trei sferturi de secol când Eminescu este prezentat cu toate faptele şi realizările sale, cu reala sa psihologie şi cu adevărata prezenţă socială în epoca pe care a traversat-o nu ca un poet de geniu cum va deveni ulterior, ci ca om integral. Chiar G.Călinescu şi Constantin Noica au realizat un Eminescu mitizat, deşi aceştia au pretins (şi au crezut) că în felul acesta cristalizează personalitatea reală, corectă, exactă, a „omului integral al culturii naţionale”. 

În zilele noastre, cărţi despre Eminescu scriu numai (sau aproape numai) bibliotecarii sau foştii bibliotecari, condeieri obişnuiţi să elaboreze cărţi din cărţi, între cărţi. Aşa este Nicolae Georgescu, aşa este şi Tudor Nedelcea, aşa este şi autorul ascestor rânduri şi poate şi alţii, profesori care îşi ţin cursurile într-o bibliotecă.

Tudor Nedelcea realizează o abordare publicistică, prin adiţionarea de fragmente tematice ale universului eminescian, ştiindu-se că ultima operă admite o infinitate de soluţii, reprezentări şi versiuni analitice. Autorul convenţionalizează un Eminescu fără superlative, într-o monografie sistematică, în deplină obiectivitate şi credibilitate. Cartea domniei sale este monografia directă a principalelor teme şi nuclee de semnificaţie, dar şi o monografie a receptării,  a  reprezentărilor critice pe care opera eminesciană le-a generat şi le generează încă. Sunt nuanţate şi aprofundate momentele revelatorii în care creaţia luciferică a intrat în conştiinţa publică, momente de excelenţă spirituală în care poetul participă la istorie, direct şi indirect, prin articolele sale.

Autorul aduce o noutate tipologică, în sensul că realizează o monografie „din fărâme”, ca să parafrazăm celebrul Jurnal al lui Eugen Ionescu, o monografie cu o apăsată amprentă publicistică, având în vedere că actualele capitole au apărut mai întâi în diverse publicaţii.

Eminescu este o forţă centripetă, intens personalizată cultural şi, în toate reprezentările, monocentrică. De altfel, alternanţa momentelor de sacralizare/ desacralizare dinamizează întreaga istorie a receptării operei. În jurul lui Eminescu se diseminează în fiecare epocă poveşti noi, pentru că Eminescu rămâne permanent un proiect creativ.

Unul dintre meritele incontestabile ale „cercetării” (aşa îşi numeşte autorul întreprinderea) este faptul că nu escamotează, nu marginalizează şi nu trece în zbor peste niciuna din marile probleme pe care le-a pus şi le pune publicistica eminesciană: „realsemitismul” (în două variante), relaţiile cu Rusia şi circumstanţele nebuniei finale. Autorul elaborează doar aparent o monografie tradiţională, construind, în fond, o tipologie a creaţiei, pornind de la publicistică. Este adevărat că în ultimele decenii s-a modificat structura abordărilor exegetice eminesciene – să amintim numai diseminarea dicţionarelor, dintre care cel mai recent este cel al lui Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, Chişinău, 2012.

Într-o „Destăinuire” de la pag. 13 a impresionantului volum, autorul face câteva mărturisiri despre geneza elaborării cărţii: „Pentru mine, Eminescu este, înainte de toate, o carte de suflet, de lecuire psihică prin cultură. Constantin Noica vorbea despre o boală rară, care l-a cuprins după parcurgerea integrală a creaţiei «omului deplin al culturii româneşti»: eminescianita. Este o boală care ar trebui să se ia, intelectualii români ar trebui să se îmbolnăvească mai des de «eminescianită», astfel încât gloata denigratorilor să se împuţineze (...) Este de-a dreptul fantastic cum te poţi regăsi («odihni», ar zice C.Noica) în Eminescu la orice vârstă biologică, context istoric sau stare sufletească (...).

Pentru mine, Eminescu este un volum care reuneşte încercările mele timide de a descifra «nemarginile de gândire» eminesciană, o trudă benefică desfăşurată pe parcursul a două decenii de citire, recitire textuală, intertextuală şi contextuală a celor peste 15.000 de pagini de publicistică. Şi tot nu l-am înţeles plenar.”

„Metodologic”, autorul îmbină frag­mentarismul postmodern cu demitizarea modernistă, dedicându-se analizei filologice aproape microscopice, dar cu viziunea integratoare a unei abordări estetice fundamentate  pe iniţieri impresionante în sociologie şi politologie care conduc la interpretări profunde şi nuanţate. Fără să modifice paradigma exegezei tradiţionale, cartea lui Tudor Nedelcea oferă o analiză profundă şi  pertinentă  care  actualizează  opera eminesciană prin eflorescenţa ei tematică. Autorul ne convinge de adevărul unei afirmaţii a acad. Mihai Cimpoi, după care publicistica eminesciană, ca şi poezia, „este genială”.

Lucrarea lui Tudor Nedelcea demonstrează că arhivele încă pot oferi plăcute surprize în ceea ce priveşte  viaţa şi opera lui Eminescu, dacă documentele sunt receptate în comentarii de bună credinţă şi în spiritul noilor metodologii de interpretare şi de asumare a unor obiective polemice şi didactice.