Urmuz în note de grotesc, parodic şi tragic

Tragismul

Încă de la început trebuie remarcat că studiul lui Constantin Cubleşan, Urmuz în conştiinţa criticii, are merite didactice deosebite, fiind un instrument de lucru foarte util pentru cei interesaţi de bibliografia urmuziană. Totodată, cartea oferă o privire de ansamblu, reataşază exegeza despre Urmuz, o clasifică, o organizează şi reorganizează, mergând pe un fir al claritatii presărat cu note de originalitate interpretativă şi trecut prin filtrul propriu al criticului.

O temă controversată, urmărind problema de la început spre sfârşit, în ceea ce priveşte studiul de faţă, şi de la sfârşit spre început, în ceea ce-l priveşte pe Urmuz ca individ extraliterar, este Sinuciderea. Acest act tragic, radical, exprimă tragedia omului Urmuz şi, posibil, tragedia eului creator, să o numim viaţă, care, ca gestaţie mortuară, ajunge la acest gest ireversibil.

Aceasă agonie a vieţii, această neîmplinire de viaţă personală şi dezechilibru literar, văzut ca realitate artistică suprarealistă,  este observat de mai mulţi critici. Spre exemplu, George Pruteanu referindu-se la Pagini bizare notează: „consemnează un faliment, un sfârşit ipotetic, o agonie a literarului.” Formula de „un ultim profet ce strigă în deşert”, împreună cu „Textele lui Urmuz – sintetizează eseistul – sunt în fond critică a literaturii. Literatura reflectată într-o oglindă monstruoasă”, de asemenea: „universul lui nu are decât un singur punct de tangenţă cu cel uman: moartea” reflectă tragismul lui Urmuz, existenţa sa tragică şi prelungirea umbrei acestei existenţe în operă, o operă a unei suprarealităţi tragice, trăită parcă într-o subrealitate în subteranele umanului.

(Meta)Tragismul. Tragismul în act

Chiar şi formula scriiturii e una fără ieşire, a experimentului, în care primul experimentat e chiar eul creator, eul se trece prin propria lentilă şi îşi scrijeleşte carcasa scriitoricească de propriile cioburi ale dedublării, poate, sau ale unei încercări de ieşire din sine: „Experimentul lui Urmuz e fără ieşire, o dovedeşte faptul că prima victimă a fost el însuşi. Experimentul Urmuz nu duce spre ultimul cerc al cetăţii Artei, unde este locul trădătorilor ci de-acu, al trădătorilor întru asasinarea duhului. Tocmai de aceea, Lucian Boz nu poate vedea în el decât un deschizător de drumuri. Urmuz reprezintă doar o etapă necesară într-o evoluţie în dialectica lucrurilor. El nu e decât un herald al unui nou ev ce urmează după o prodigioasă deconfitură a logicii, a frumuseţii, după tragicul hilar, meduza cititorului  prin enormităţi răscolitoare. În rest, acest experiment prezintă riscul fetişului.”

Tragismul se vede chiar şi în scriitură, o metascriitură a tragicului despre tragic, dinspre tragic, este vorba mai exact, aşa cum spune Eugen Negrici, despre contradicţia de sisteme în inadecvarea programată a sintacticului la semantic, totul iradiind dintr-o frică de tiparele terne ale literaturii în general. De aceea, patologica sa teroare duce la absurd, foarte aproape de actual chiar cu atingeri postmoderne prin parodierea parodierii.

Insistând asupra scriiturii, a tragismului ca scriitură, a tragismului în act, conflictul latent şi nu numai, chiar exprimat, se simte prin antinomii vizibile şi invizibile în opera lui Urmuz, după cum foarte fin observă Solomon Marcus: „literatura se supune unor două tendinţe antinomice şi mai ales că starea de sănătate psihosomatică rezultă tocmai din echilibrul acestor tendinţe antinomice. E limpede că apare aici o tensiune între cele două activitaţi ale emisferelor celebrale, între activitatea empirică (externă) şi cea reflexivă (internă). Se constată că starea de paradox antinomic corespunde stării normale, de sănătate  în timp ce ieşirea din paradox este în acelaşi timp intrarea în starea de boală. [....] Creaţia literară a lui Urmuz este anume construită pentru a ilustra  această alunecare  între plauzibil şi absurd, ca una din formele normale ale paradoxului creaţiei.”

Avem, deci, un paradox în atingere cu absurdul, un mecanism gol al limbajului, o hibridizare, o apropiere de tăcere, care înghite şi se autoînghite, o întrupare a vidului şi a absenţei, un univers aparent plat, banal, dar o tăcere dinamică prin latenţa ei gata să explodeze şi explodează încet din modernitate spre postmodernitate şi poate... încă.