ADAMICE şi PESTE

Cetatea Poeziei l-a primit de multă vreme pe Mihai Măceş în saloanele ei de bună aerisire lexicală ca pe orice filolog care ştie, în cunoştinţă de cauză, ce reprezintă notaţiile şi conotaţiile de context ale cuvintelor. Aşa încât discursul său (atâta cât poate fi numit astfel!) are un fuleu provocator, deschizând orizonturi nebănuite, nici în finalitate, nici în aşteptare. Poetul nu se aliniază confraţilor care… relatează ori descriu. Pentru el, cititorul este un însoţitor în decriptatrea simbolurilor , semnificaţiilor, a modurilor stilistice, mai mereu. Toate aceste fugare constatări se pot argumenta cu zeci de versuri din recentul volum din 2013 intitulat Adamice  (poeme , poezii , haiku-uri), Editura „Liana Dumitrescu”, 134 pagini.

Pornind de la perechea biblică, trăitoare un timp în Rai, care are corespondenţă  în familia… pământeană, cuplul – bărbat/femeie, având experienţa convieţuirii din propriul său mariaj (roata vieţii, na!), poetul, sublimând totul la scara cuvântului, cu absorbţia propriei matrici rurale, purcede la închegarea prezentului op literar. Şi pentru a nu fi ca  mulţi dintre contemporanii lui, Mihai Măceş îşi drapează fiecare rostire poetică, numai prin pagina de stânga, cu o  scurtisimă textură, de tip haiku.

Aceşti paznici de armonii, care sunt haikuurile, au fost concepute, probabil, ca să deschidă, dar să şi comunice, în ideaţie şi în stabiliri estetice moderne, cu poemele de pe pagina dreaptă. Acestora, autorul le-a desfiinţat dreptul la o punctuaţie clasică, severă, lăsându-i calea liberă ipoteticului cititor să şi le pună singur, când şi unde crede în comunicarea asumată. De aceea, la începutul fiecărui poem de dreapta, incipitul îl constituie suita celor trei puncte de suspensie. Ba, mai mult, ca să-şi arate nonconformismul, Mihai Măceş a înlăturat şi scrierea cu majuscule; ba, a refuzat să mai adopte caligrafierea cu … drepte. Deci, totul, cu italice.

Mi se pare că poetul şi-a impus astfel o atitudine de îndemn peremptoriu privind evoluţia omului în univers. O blândeţe, chiar o duioşie despre existenţa cuplului – Eva şi Adam.

Pe de o parte, Biblia şi cultura circumscrisă apariţiei fiinţei pe pământ, (embrionul, axis mundi, pe care grefează sau grevează poetul – în planul limbajului de cult), pe de altă parte, sinele care a relaţionat cu toţi factorii genetici şi sociali ce l-au însoţit în devenirea lui. Întreg volumul are o viziune autoscopică, având la activ alternanţa subiectivului cu obiectivitatea.

Câteva prezenţe ale concretului  îndestulează pe mulţi dintre contemporanii săi care i-ar fi cerut „să descrie”, (vai !), „ să zugrăvească”, mai cu seamă, că volumul acesta apare într-un moment al dezmăţului lubric, când tandemul – El , Ea, trebuie să aibă (fie şi colocvial!) limbajele sacrosancte ale intimităţii. Dar poetul nostru, intrat în Cetate, refuză programatic un asemenea limbaj, abraziv, nefericit. Şi atunci, nevoia imperativă de concret rămâne difuză ori întâmplătoare şi se găseşte în şi prin cuvinte ca: geamuri, grădină, casă, fântână, deal, broaşte, pârâu. Vezi în exclusivitate  poemele de la haiku-rile 24, 33, 46, 52.

Poetul îşi cultivă cu obstinaţie proiectul prin abstracte biblice, lăsate nu în singurătatea lor, adică în izolare, ci prin încarnarea în orientarea mitologică, adică în illo tempore, cum a zis Mircea Eliade. Recrutăm câteva cuvinte din acest areal: vreme, soartă, Dumnezeu, facerea, lume, înălţare, teamă, Cel de Sus, vise, suflet, somn.

În armonia de mai sus, găsesc şi multe versuri de antologie:

- „cuvintele te strâng de gât”;

- „În Valea Pârâului/ corăbii de vis/ cu vele de amurg”(haiku 16);

- „tulburarea mea se amestecă/în vânzoleala lumii”;

- „viaţa ca veghe/ la capătul ei sufletul/ şi lumea de dincolo (haiku 3).

Peste multe din poemele lui Mihai Măceş, găsim stăruitoare pânze de filosofie, dar şi emoţionante metafore care le susţin.

Ba, poetul Măceş are destule breşe ale temei de iubire , deloc declarative, mai apropiate fiind de lecturile lui filologice din lirica orientală. Altele sunt poezii de notaţie în direcţia lui Eminescu – adică o rostire în plină amiază şi într-o aulă cu multe coridoare de reverberaţie („vorbeşte-mi iubito” – p. 61).

De la volum la volum, Mihai Măceş s-a arătat a fi un neliniştit modern, căutând să se depărteze de modelele citite (Păunescu, Sorescu, Nichita Stănescu).

El foloseşte, cu foarte bune reuşite, monologul dialogat, cugetarea în marginea unei idei, din spaţiul imaginarului, regăsind oniricul (pe care-l şi  prizează); foloseşte creator absurdul, fără a nu şti ce este candoarea (G. Coşoveanu, prefaţatorul), palpitul clipei.

Un volum întrutotul peste sororalele anterioare: viziune, limbaj, idei marcatoare de sensuri.