Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








M. Blecher, condeiul unei mari vocații

        de Henri ZALIS

Cu aceste cuvinte, adresate lui M. Blecher dincolo de mormânt, în necrologul din „Viața românească“, Mihai Sebastian pornea la drum cu o moștenire smulsă arhivelor istoriei literare.

Opinia cronicarului era importantă. Nu făcea un pronostic; Sebastian confirma un talent tânăr. Se mândrea că îi stabilise locul printre valori. Încercase, în criză de timp, să vadă pentru ceilalți „luminile inedite pe care le distinge în țesăturile ei“ opera neterminată a omului grăbit de nenumărate agonii și reîntoarceri în calea morții.

Iubirea de celălalt este o substanță decompozabilă. Nu ușor de regăsit când intervin incertitudini. N-a fost cazul cu Blecher deoarece, filtrând tenebrele ce asaltau o existență fără izbăvire, Sebastian instituie în jurul ei o stare osmotică, pe cât era posibil reparatoare.

Chiar dacă, aidoma altor recenzenți, Mihail Sebastian ratase proza de debut, „Corp transparent“, 1934 și nu cunoștea de fel peisajul mixt din „Vizuina luminată“ revelat postum, în 1970, pe linia întregii evoluții blecheriene, de la poezii la proze și, egal de singulară în publicistica aceluiași, un autor ocolit de presă se desprinde din crisalidă. Contează acum singurătatea celui nemântuit de boală și empatia cu care îl cultivă Sebastian după ce îi descoperă nefericirea. Și singularitatea!

E adevărat, nimeni nu-l împiedică pe bucureștean să comunice, din interiorul sufletesc, cu omul refuzat de viață. Nimeni nu-i cere să plece la Roman să vadă cu ochii lui cum, închis într-un sarcofag de bandaje, Blecher luptă cu maladia ce-l condamnase la nemișcare. Ce anume își cere sieși Mihail Sebastian regăsim în cuprinsul celor trei eseuri, din „Rampa“, 22 februarie 1936, „Reporter“, 17 ianuarie 1937 și confesiunea de adio din „Viața românească“, iulie 1938, la câteva săptămâni după sfârșitul scriitorului. Dincolo de diversitatea notațiilor, textele revelează cât de scurt a fost răgazul de care a dispus torturatul autor înainte să-i cadă condeiul din mână.

Astăzi știm multe despre inedita formulă din „Întâmplări din irealitatea imediată“ și din cartea următoare, „Inimi cicatrizate“. În ambele domină, cum spunea însuși comentatorul lor, „un suflu tragic“. Necunoscutul care se dezvăluie pe sine în ghearele atrocității, fără să ceară compasiune și fără să gesticuleze pe seama faptului trăit, nu este predispus a-și explora romanescul clinic al sensibilității mult încercate. Tot ce acceptă să spună ține de omenesc. Emanuel din „Inimi cicatrizate“, în fapt personajul-narator, este un ins dual. Ingenuu, expansiv, iubește pe Solange dar, în alternanța de complicații, păstrează suficiente disponibilități pentru solitudine și cinism.

Ciudatele lumini răsfrânte dintr-o mișcare de flux și reflux, menționată de Sebastian, tinde - grație sincerității investite în stilistica întregului epico-liric - să confere fiecărei pagini un soi de transparență ireală. Viața în sanatoriu, pe cât cea din stricta agitație ruptă din obsedantul decor, are o limită de încordare ce frizează modernitatea insensibilității, iar în fundalul depărtat tacite exasperări.

*

Aș putea crede că întâmplarea, intervenția destinului nemilos potrivește finalul pământesc al celor doi literați. Primul moare la 29 de ani, celălalt, călcat de un camion, la 38. Primul, Blecher, cum va afirma confratele mai vârstnic, are tresăriri de geniu. Al doilea se revelează postum cu un „Jurnal“ teribil prin semnificațiile luptei cu antisemitismul. Chestiune de psihologie și de temperament, dacă reținem cât de diferite le sunt coordonatele și cât de comună fragilitatea în alegerea punctelor de reper.

Ca atare contează trăsătura lor de unire: refuzul melodramei, accentul pus pe singurătate în formele ei interioare. Mai ales azi, când îl citim pe Mihail Sebastian la centenar în calitatea sa de eseist, cronicar al literaturii chemate de autori români să-și apropie cititorii români, dar și când sesizăm cum este tratat M. Blecher ca cel care face efortul supraviețuirii în și prin literatură.

Se cuvine să nu fim imprudenți. Totuși nu ezit să detectez în prozele lui M. Blecher un autentism de bună calitate, fără damnare, fără furtuni, fără blesteme.

Apărut relativ târziu, Blecher are la dispoziție perspectiva strict subiectivă propusă de Hortensia Papadat-Bengescu. Înaintarea sacadată pe stadiile bolii, precum dictează orice fișă medicală, îl confundă pe Blecher cu viețuirea între neîncetate tensiuni. Cumva la fel ca în procesele psihice dezvoltate de Ury Benador sau întortocherile compozite din studiul instabilității psihotice la Victor Papilian.

Sebastian subliniază în câteva rânduri contribuția lucidității la Blecher. Ea, luciditatea, induce o rară forță de analiză, de nedespărțit de transpozițiile bolii, din care suferindul pătrunde în eul propriu. Ceea ce părea că simplifică sarcina sa de constructor ține doar de aparențe. În fapt, deși nu există în ambele scrieri decât naratorul și maladia care îl devorează violent, există un supra-personaj, inedit. Blecher l-a realizat nonimaginativ, indiscutabil mizând pe viziune și mai puțin pe construcție. Aș numi acest supra-personaj, unul generator de coșmar pe întreaga durată a involuției sale ca ființă umană. Este involuția care nu interferează stări sociale, vreun suport justițiar ș.a. Pur și simplu calitatea unică a super-personajului în cauză concordă cu productivitatea maladiei, impregnează conduita celui pus la grea încercare prin limitarea la acel dureros prizonierat de care amintea Nicolae Manolescu când îl plasa pe Blecher în granițele existențialismului.

Nu știu cum l-am fi regăsit pe M. Blecher fără comuniunea lui cu existențialismul, însă e vădit că Nicolae Manolescu are dreptate. În termeni critici cruzimea ce profanează lumea lui Blecher nu are alt corespondent decât trăirea în osmoză cu chinul fizic, incendiat și de o sexualitate neînfrânată. Mai poate fi vorba în aceste condiții de volute estetice? Poate, dacă scrierea s-ar limita la un subiect calm. Numai că scriitorul ne poartă, până în măduva oaselor, într-o umanitate halucinantă. Mâna care scrie atât de precis despre condamnarea la moarte a trupului risipește „la rece“ energia identificată cu „romanul bolii“. Rezultatul? Un parcurs în trepte, de la o formă a suferinței spre neantul pe care ea îl provoacă, îl respiră, îl impregnează cu miros de putreziciune.

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Mihail Sebastian nu răspundea misivei lui Blecher și nu venea la Roman. Ar mai fi putut să înțeleagă toată grozăvia? Abia după acea vizită pricepe Mihail Sebastian până unde merge precaritatea materiei, complicitatea esențială a trupului cu pânda morții în vecinătate.

Aflăm din spusele lui Mihail Sebastian că în primăvara lui 1937 Blecher, crezându-se în agonie, distruge 80 de pagini dintr-un roman început. Pierduse curajul să se descifreze pe sine? Încă o dată scriitorul descumpănește sub toate raporturile: infirmitatea sa începe și sfârșește în notă prevestitoare. În fond asta a fost existența lui M. Blecher, ceva neterminat, cum opera literară i-a rămas neterminată.

*

Dependența lui Blecher de odaia în care stă recluzat surprinde tributul pe care e silit să-l plătească, penitent, condiției de om oprimat, oropsit de lipsa de orizont. Protagonistul a abandonat lupta, dacă de luptă poate să fie vorba. Nu-i rămâne decât să tânjească după o ipotetică, ireală convalescență. Cum unica ființare comportă amăgirea restabilirii și, la celălalt pol, eternitatea agonică, adevărata semnificație existențială vine din radicalitatea nefericirii. Situația este fără ieșire.

În cartea mea „Valorizări“, atras de unicitatea lui M. Blecher, afirmam că „Inimi cicatrizate“ înregistrează tragedia singurătății invadatoare. Spuneam, din nevoia explicitării, că singurătatea ca stare consumabilă este altceva decât propune Thomas Mann în „Muntele vrăjit“. Mă citez dintr-un impuls strict demonstrativ: „marele romancier îl duce pe Hans Castorp într-o locație premergătoare răului dat fiind că acolo personajele parcurg experiențe de răscruce, iar direcția pe care o iau îi desparte fără să le dizolve explorările. Boala vine, cu slăbiciunile lor particulare, pe o cale secundară. proiectivă. Ca despărțire (firește, provizorie) de boli, de apetențe în absolut. Aici, Solange, Emanuel și iubirea lor conferă urgență idilei. Sunt ultimele luminozități, ultimele izbucniri în căutare de refugiu. Restul ține de agonie, de pânda ei stihinică“.

Deturnați din magma lor pasională, eroii lui Thomas Mann se legitimează după calapodul fiecăruia, unii după glasul iubirii (Claudia Chocat), alții, monopolizați de ciocniri filosofice (iezuitul Naphta), de amoralitatea fatalității (Settembrini). Sanatoriul devine o scenă pe care pacienții și îngrijitorii sunt, cumva, reuniți de cercul vicios în care au ajuns. Realismul e tragic, nu trădat de sentințe general irevocabile.

La M. Blecher epicul sfârșește în fiziologic pur. Alt nucleu narativ, în orbita căruia să intre cu variații, legături de rudenie, niscaiva surprize, elemente din atmosfera străzii, a cartierului sunt ignorate. Mi se pare improbabilă ieșirea din infernul răstignirii pe patul ultimei coborâri spre neființă.

© 2007 Revista Ramuri