Poem

În româneşte de Sonia Cuciureanu

Les Fleurs du mal

 Cititorului

Prostia, greşeala, păcatul, calicia,

Ocupă-al nostru spirit şi-n trup dau vagi fiori,

Iar noi hrănim cu zel plăcute remuşcări,

Aşa cum cerşetorii-şi desfată viermăria.

Păcatele-s tenace, regretele sunt laşe,

Şi-orice mărturisire o vom plăti din gros,

Înaintăm râzând pe drumul mocirlos,

Mereu ascunşi sub plânsete trufaşe.

La căpătâiul răului stă Satan Trismegist

Ce leagănă uşor un suflet cucerit,

Iar metalul voinţei, atât de mult râvnit,

E spulberat rapid de-acest savant chimist.

Căci Dracul ţine firele mişcării,

Mereu atraşi de ce-i respingător

Noi spre Infern păşim încetişor,

Senini, printre tenebrele ororii.

Şi cum un biet stricat sărută şi mângâie

Sânul martirizat al târfelor mizere,

Aşa furăm şi noi o tainică plăcere

Ce-o vom strivi apoi ca pe-o veche lămâie.

Strâns, mişunând ca mii şi mii de viermi,

Veghează-n capul nostru o lume de demoni,

Şi-atunci când respirăm, moartea şi-ai ei patroni

Coboară-ncetişor cu false văicăreli.

Dacă violul, pumnalul, otrava sau mult foc

Nu şi-au brodat destule plăcute figurine

Pe canavaua plată a bietelor destine,

E că-n sufletul nostru, curaj nu-i mai deloc.

Dar printre pantere, şacali sau căţele,

Maimuţe , vulturi, şerpi sau scorpioni,

Monştri urlători, stridenţi, căţărători,

În menajeria patimilor grele,

E unul mai urât, mai imund, mai scârbos

Fără urlat şi fără gesturi noi,

Ar face cu plăcere din pământ un gunoi

Şi doar cu un căscat l-ar înghiţi greţos.

Plictisul e ! –  cu ochiul plin de-un plâns cam pe furate,

Visează eşafoduri fumând calm şi distrat.

Tu-l cunoşti cititorule pe-acest monstru delicat,

– Ipocrit cititor, –  seamănul meu, –  frate!

Unei trecătoare

Strada asurzitoare în jurul meu urla.

Subţire, toată-n negru, durere maiestuoasă,

Femeia ce trecea, cu-o mână fastuoasă

Tivul şi festonul uşor îşi aranja.

Fragilă, aristocrată, cu-o gambă statuară.

Iar eu beam crispat ca un extravagant,

În ochii-i cerul palid ce-ascunde-un uragan,

Dulceaţă fascinantă, plăcere criminală.

Un fulger... apoi noaptea! –  stranie minune

Sub ochii tăi am renăscut deodată,

Te-oi mai vedea eu oare în toată-această lume?

Târziu, departe, sau poate niciodată!

Căci nu ştii unde merg, nu ştiu unde mergeai,

O cât te-aş fi iubit, şi tu, care-o ştiai!