Între traducerea vorbirii în timp real şi imposibilitãţile traducerii

Sfârşitul lunii mai a împlinit unul dintre visele fanilor împătimiţi ai Star Trek: încă nu atât de performant ca traducătorul universal din îndrăgitul serial SF, Skype Translator, software-ul de traducere în timp real, elaborat de Microsoft după ani de cercetare în domeniu, a reuşit, totuşi, să uimească întreaga asistenţă. Demonstraţia, desfăşurată în faţa publicului în cadrul Code Conference, a constat într-o conversaţie prin tehnologia Skype, între doi parteneri vorbind germană şi engleză, care a fost tradusă simultan, cu ajutorul senzorilor de recunoaştere vocală, în cele două limbi. Recunosc că fac parte din tabăra celor mai degrabă sceptici cu privire la reuşitele traducerii automate: cu toţii ne-am distrat, cred, comentând rezultatele uneori de-a dreptul suprarealiste ale serviciului de traducere Google. Un prieten, poet şi pictor neozeelandez, obişnuia să-mi trimită din când în când variante ale poemelor sale traduse automat în diferite limbi, încântat de expresivitatea involuntară a aberaţiilor produse. Dacă un text scris pune atâtea dificultăţi programului automat (şi nu mă refer aici la traducerea de poezie, caz cu totul aparte), traducerea vorbirii în timp real părea o sarcină cu totul insurmontabilă : fluxul vorbirii curge fără întrerupere, neexistând inteligibilitatea pe care o asigură, în textul scris, semnele de punctuaţie, sau, dimpotrivă, este segmentat de pauze şi de interjecţii vide de conţinut, care nu au alt rol decât acela de a stabili o punte între două gânduri. Progresul cu adevărat important în cercetarea traducerii în timp real a apărut odată cu renunţarea la vechile modele matematice de lucru şi înlocuirea lor cu modele avansate de recunoaştere a vorbirii, bazate pe reţele neuronale de adâncime (deep neuronal networks) compuse din straturi multiple cu variabile latente, care funcţionează în mod asemănător creierului uman. De altfel, Satya Nadella, noul CEO al Microsoft care a prezentat demonstraţia, a menţionat un aspect uimitor al programului, pentru care nu există, încă, o explicaţie: cercetătorii au observat că, pe măsură ce „învăţa” o nouă limbă, programul îşi îmbunătăţea performanţa în limbile deja stăpânite (poligloţii fac o experienţă asemănătoare: cu cât ştii mai multe limbi, cu atât învăţatul uneia noi este mai uşor, chiar dacă limbile nu provin din aceeaşi familie lingvistică). În ciuda scepticismului meu iniţial, de care v-am vorbit deja, trebuie să recunosc că am fost impresionată de rezultate, chiar dacă partenerii la dialog au făcut un efort evident de a articula cât mai clar cuvintele. Fără să fiu cârcotaşă, aş nota, totuşi, diferenţa vizibilă de performanţă între enunţurile traduse în engleză şi în germană: dacă cele în engleză au funcţionat aproape ireproşabil, cele în germană au avut, în totalitate, neajunsuri mai mari sau mai mici, până la sintagme ininteligibile. Engleza, aşadar, o limbă care, prin simplificarea repetată a bazei gramaticale germanice de la care a pornit, a ajuns în forma ei modernă să elimine aproape toate aspectele „dificile” care ţin de existenţa genurilor gramaticale, a declinării substantivelor împreună cu deteminanţii acestora, a flexiunii verbale etc., dovedeşte încă o dată că extrema facilitate a învăţării sale a fost un factor decisiv în dobândirea supremaţiei mondiale (evident, conjugat cu cel primar, economic).

Chiar dacă Nadella însuşi, atunci când a vorbit cu entuziasm vizibil despre capacităţile extraordinare ale programului, care a depăşit, chiar în această fază de început, aşteptările creatorilor săi, a folosit cuvântul „magie”, ironia situaţiei nu ne poate scăpa: prin jocul liber al imaginaţiei, omul se găseşte în pragul unui viitor în care „limbile nu mai trebuie să reprezinte o barieră” (după cum s-a exprimat Rick Rashid, directorul programului de cercetare al Microsoft), în care turnul Babel a fost recuperat, reconstruit cu alte mijloace. Dacă vreun demiurg va fi rămas, cumva, în azuriul boltei cereşti neatins de reverberaţiile râsului nietzschean, ne imaginăm ce înfiorări îi va fi produs această extraordinară dovadă a nelimitatului potenţial al creativităţii umane (să ne reamintim motivaţia biblică pentru încurcarea limbilor pământeşti: spaima divină că „acum nimic nu i-ar împiedica [pe oameni, n.a.] să facă tot ce şi-au pus în gând”).

Poate, totuşi, că demiurgul nu ar fi trebuit să aibă motive de îngrijorare: cu siguranţă, nimic nu îi poate împiedica pe oameni să facă ce-şi pun în gând, în afara propriei naturi. Nu ai cum să nu te întristezi, zic eu, când o asemenea inovaţie nu-i smulge unui analist al firmei Information Technology Intelligence Corp. decât „profunda” afirmaţie că, astfel, „mai este îndepărtat încă un obstacol din calea realizării de afaceri pe plan global, 24 de ore din 24, 7 zile din 7”. Dacă acesta este scopul pentru care au fost mobilizate aceste imense resurse creative, atunci stai şi te întrebi ce a fost, până la urmă, câştigat, şi cum va arăta această umanitate descătuşată de sub povara jugului destrămării lingvistice doar pentru a fi înjugată şi mai abitir în slujba finanţelor globale.  Deşi nimeni nu poate nega beneficiile uriaşe aduse de posibilitatea comunicării instant cu oricine pe pământ, consecinţa implementării pe scară largă a acestei aplicaţii va duce la declinul şi, în cele din urmă, moartea învăţării limbilor străine (în afara, poate, a unor entuziaşti cu înclinaţii masochiste şi fantezii gidiene, pe care nu i-ar speria gratuitatea depunerii unui efort uriaş şi de durată, fără de care învăţarea şi stăpânirea unei limbi străine nu sunt posibile, spre deosebire de simpla accesare a unei aplicaţii pe telefonul mobil). Cu siguranţă că asta nu ar fi o pierdere prea mare, dacă nu concepem limba decât ca instrument de comunicare, şi una extrem de simplistă, în plus, condusă doar de aspiraţii utilitariste. Dar limba este cu mult mai mult decât atât: fără a avea neapărat simpatii sau sensibilităţi heideggeriene, este greu de contrazis faptul că limba condensează sau cuprinde în sine întreaga Weltanschauung  a unei culturi,  pe care nu numai că o transmite, ci o şi modelează şi o structurează. Învăţând o limbă străină, înveţi, cu adevărat, să vezi lumea cu alţi ochi, să simţi în alt fel, să te apropii de realitate dintr-un unghi care până atunci ţi-a fost străin: pe scurt, înveţi că se poate şi altfel, că ceea ce credeai a fi un dat imuabil al existenţei tale nu este decât unul printre atâtea altele posibile, şi că frumuseţea lumii stă tocmai în această incredibilă bogăţie şi diversitate. Câte lucruri despre tine şi celălalt ţi se revelează atunci, când, de ex., înveţi că în japoneză nu sunt corecte enunţuri de genul: „ea doreşte să” sau „ea este tristă”, pentru că este impudică prezumţia că ai acces la lumea interioară a unei alte persoane cu atâta claritate încât să-i poţi expune public emoţiile şi dorinţele. Nu, japoneza cere, în asemenea cazuri, o flexiune verbală care să semnalizeze distanţa şi, în acelaşi timp, res­pectul pentru celălalt, faptul că, vorbind des­pre intimitatea celuilalt, locutorul se află pe un te­ren al conjucturii şi nu pe unul sigur, al faptelor.

Cu subtilităţi de acest gen se ocupă, la polul opus entuziasmului luminist al traducătorului universal instant, Dicţionarul termenilor intraductibili (Dictionary of Untranslatables: A Philosophical Lexicon), o monumentală enciclopedie de 1344 de pagini, apărută în acest an la Princeton University Press (titlul original: Vocabulaire européen des philosophies: Dictionnaire des intraduisibles, Seuil/Le Robert, Paris, 2004). Rezultat al unei munci de mai bine de zece ani, proiectul, la care au participat în jur de 150 de cercetători, îşi propune să aducă în prim-plan tocmai acele zone de umbră, de ambiguu şi de inefabil care fac imposibilă echivalarea simplistă între limbi şi culturi: peste 400 de termeni „intraductibili” din diverse domenii şi dintr-o varietate de limbi europene sunt analizaţi etimologic şi discutaţi în diferite contexte care pun în evidenţă conotaţiile filozofice, etice, poetice etc. pe care transferul lingvistic nu le poate reda. Desigur, nu este vorba despre „intraductibilitate” per se, ci de imposibilitatea de a găsi un singur termen echivalent într-o altă limbă, care să conţină toate aceste aspecte fără a fi nevoie să se recurgă la parafraze.

Dar există şi alte abordări, mai puţin academice, ale acestui fenomen: fascinată de lumile noi pe care le deschid asemenea cuvinte, artista neozeelandeză Anjana Iyer a iniţiat un proiect numit “Found in Translation”, care îşi propune să ilustreze prin imagini ceea ce limbile nu pot decât încerca să aproximeze prin explicaţii stângace. O sută de ilustraţii de o prospeţime şi un farmec cuceritoare, aşadar, pentru o sută de cuvinte  „intraductibile”, din diferite limbi ale globului... Voi menţiona aici doar două, care m-au împins în braţele unor încântătoare reverii, lăsându-vă plăcerea să le descoperiţi pe restul singuri: komorebi (japoneză), care trimite la lumina filtrată a soarelui pătrunzând prin coroanele copacilor şi gökotta (suedeză), a te trezi dimineaţa devreme pentru a ieşi afară şi asculta cântecul păsărilor. Poate însă că, în lumea guvernată de imperativul economic al productivităţii non-stop, asemenea contemplaţii şi, până la urmă, asemenea acţiuni nu-şi mai au locul: avem, la o adică, aplicaţii pe tabletă sau smartphone care ne aduc sunetele naturii chiar în birou.

Link: Anjana Iyer, Found in Translation (extras)

http://www.behance.net/gallery/100-Days-Project-2013/9633585