Nu ştiu dacă atunci când a scris Punct şi de la capăt Gabriel Chifu a avut în minte modelul romanului lui Martin Amis Săgeata timpului, tradus în româneşte de Dana Crăciun şi publicat de Polirom, însă o paralelă cu acesta se impune din capul locului din două motive, care decurg oarecum unul din altul. Ambele romane se bazează pe o construcţie neobişnuită, extrem de rară, pentru că nu este deloc uşor de obţinut: faptele sunt dispuse dinspre prezent spre trecut, cronologia e răsturnată, rezultând de aici un tip de structură epică numită în naratologie „naraţiune inversată” (reverse narrative). Cititorul, prin urmare, parcurgând cartea, se afundă în trecut – ca să parafrazăm titlul unei cronici a romanului lui Amis: Forward to the past – înaintând şi către o cauză care se cere revelată, şi de aici vine a doua asemănare între cele două romane amintite. Al lui Amis îl are drept erou pe un medic nazist şi regresează cu el până în zilele Auschwitz-ului şi chiar înainte de acestea. Romanul lui Gabriel Chifu se concentrează (fără a se limita la asta) pe ororile închisorilor comuniste, mai precis pe Experimentul Piteşti, eroul său, Damian Bordea, având datele biografice aproape acurate ale lui Eugen Ţurcanu, mintea diabolică din spatele faimosului experiment.

Structura literară aleasă este o soluţie optimă pentru a explica inexplicabilul. Cum a fost posibil? este întrebarea din spatele celor două romane, iar fiecare pas înspre trecut vine să ofere răspunsuri întrebărilor care frământă o lume întreagă după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv după căderea comunismului.

În Punct şi de la capăt însă, povestea întoarsă e doar miezul romanului, nu este întreg romanul, ca la Amis. Suprastructura cărţii lui Gabriel Chifu este o poveste în ramă. Jurnalistul Valentin Dumnea, ins cu veleităţi literare, este rugat de un bun prieten să dea de urma unei femei moarte în urmă cu jumătate de secol. Este vorba de mama lui, care murise la naştere, şi despre care nu ştie nimic, fiindcă fusese crescut de părinţi adoptivi. Prietenul moare înainte să afle ceva despre mama sa, dar jurnalistul nu abandonează căutarea şi până la urmă prinde un fir, care-l duce la profesorul Bazil Dumitrescu, un centenar care se ţine foarte bine şi care-i va depăna nu numai povestea Verei, mama căutată, ci povestea unei întregi ţări, din 1940 până în 1989. Găsit cu greu, Bazil Dumitrescu i se va confesa lui Valentin mai întâi în lungi plimbări, într-o Craiovă de toamnă însorită, apoi în semiîntunericul casei sale, şi aici se inserează primele elemente de magic-fantastic, al căror rost în vom descifra abia în finalul cărţii. Spunând povestea, bătrânul Bazil pare că-şi pierde puterile şi chiar că „se împuţinează”, la sfârşitul celor 10 zile de povestire părând o epavă.

Ceea ce urmează e chiar conţinutul poveştii spuse de Bazil Dumitrescu, aşa cum menţionam, o poveste inversată. Nu însă cu totul, pentru că ar fi fost imposibilă o povestire lineară spre trecut. Sunt, mai precis, zece momente, începând din 1989 şi terminând cu 1940, episoade cheie din existenţa personajelor sale şi totodată episoade cheie ale poveştii, ba chiar ale istoriei mari, pe care autorul le aşază unul în urma altuia, fiecare adăugând câte un strat de detalii şi câte o perspectivă temporală asupra evenimentelor şi întâmplărilor. În 1989 facem cunoştinţă cu bătrânul Octavian Cadar, fost deţinut politic, care imediat după Revoluţie reînfiinţează Partidul Naţional Ţărănesc şi care va fi adulat de unii şi detestat de alţii în puţinii ani pe care îi mai are de trăit, ajungând chiar, pentru scurt timp, preşedintele ţării. În 1964 asistăm la prima întâlnire a lui Octavian Cadar cu fostul său profesor, Bazil Dumitrescu, după ieşirea din închisoare, întâlnire care va fi urmată şi de o anchetare de către Securitate a bătrânului. În 1955 începe experienţa carcerală a lui Octavian la Râmnicu Sărat, pentru ca în 1949 să-l cunoaştem, tot în închisoare, pe fostul coleg şi bun prieten din copilărie al acestuia, Damian Bordea, arestat ca suspect de a fi făcut parte din Frăţia de Cruce, organizaţie legionară. Ca să se sustragă destinului său, Damian va înfiinţa Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste ca avanpremieră a Experimentului Piteşti. Dacă Bordea e construit fidel după biografia şi chiar portretul fizic al lui Eugen Ţurcanu, destinul lui Octavian Cadar urmează liniile vieţilor deţinuţilor politici şi, prin anumite date, îl sugerează pe Corneliu Coposu, liderul ţărănist de după 1989. Romanul va continua regresia spre trecut, cu sarcina Verei, rămasă singură, în 1948, cu aruncarea în stradă a profesorului Dumitrescu în 1945, până pe 8 iulie 1940, ziua când adolescentul Damian Bordea împlineşte 15 ani.

Romanul în roman, a cărui acţiune am schiţat-o aici, explorează Răul şi încearcă să descopere cum este posibil ca el să se întâmple, aşa cum s-a petrecut în majoritatea romanelor anterioare ale lui Gabriel Chifu. Partea cea mai voluminoasă a cărţii este cea despre Experimentul Piteşti, despre geneza acestuia, dar întrebările la care încearcă să răspundă, cu mijloacele ficţiunii, autorul nu se limitează la cum se întâmplă când omul devine lup pentru om. Contrapunerea personajului pozitiv, Octavian, vine ca răspuns la o altă întrebare: cum este alcătuit omul bun şi cum este alcătuit omul rău? Mai sunt, apoi, altele: cum ajung oamenii, în regimurile totalitare, să se retragă din real, „departe de sistemul social”, „să trăiască autonom”, ca Octavian Cadar? Ce îi face să devină călăi? Şi aşa mai departe.

Finalul romanului aduce înapoi la „ramă”, adică la metaromanul care conţine povestea despre trecutul întors. Cuvântul de final îi aparţine profesorului Bazil Dumitrescu „sau poate musafirului său, duhul povestirii”, ne sugerează autorul. Avem aici o explicaţie pentru elementele de magic de la începutul cărţii, care capătă astfel valenţe simbolice, ţintind către semnificaţia cărţii, dar şi a literaturii în general. Romanul pe care profesorul Dumitrescu ori duhul povestirii îl încredinţează „scriitoraşului” va fi „altfel” decât realitatea, „poate personajele din poveste nu vor mai comite greşelile pe care le-au comis şi poate ele vor evolua altfel, şi atunci existenţa lor va avea alt curs, şi ele se vor dovedi, în fond, cu totul alţi oameni, şi poate răul atunci va putea fi ocolit, şi suferinţa n-ar mai ajunge la noi, şi nu ne-ar mai devasta, şi însăşi istoria noastră ar arăta cu totul altfel, şi atunci chiar sentimentele noastre ar fi altele, şi metafizica noastră ar fi diferită.” Un joc secund, mai pur, lieratura aceasta ideală ar fi, deci, izbăvitoare.

Dacă până acum 7-8 ani miza prozei lui Gabriel Chifu era demascarea Răului, o dată cu Fragmente din istoria lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită o altă miză pare să fi devenit găsirea unor soluţii epice inovative, forţarea „meşteşugului” astfel încât acesta să serveasă mai bine sensul înalt alt cărţii. Şi în Punct şi de la capăt, acest pariu îmi pare câştigat. Aşezarea bucăţilor de trecut astfel încât fiecare nou fragment să-l ilumineze mai bine pe anteriorul este o muncă de orfevrier la care numai un scriitor perfect stăpân pe mijloacele sale, chiar utilizate pentru prima dată, se putea angaja. Plasarea acestora într-o ramă care să adauge valoare tabloului, încheind rotund povestea, e o dovadă în plus de ştiinţă a construcţiei.

Punct şi de la capăt este un roman puternic, cu sens adânc, pedagogic şi soteriologic totodată. Din el, un tânăr cititor ar putea învăţa ceva istorie şi ar putea căpăta o direcţie. Aş putea să spun câteva vorbe şi despre reuşita literară, indiscutabilă, dar când o carte este atât de bine închegată, aceasta rămâne în plan secund, miza sa morală trecând în prim-plan. Astfel, Punct şi de la capăt (şi, de fapt, literatura) apare ca o armă în lupta cu cotidianul, oferind argumente pentru ca lucrurile să se petreacă altfel.