Astăzi a plouat mult şi puternic, cu acea prospeţime rece care anunţă septembrie păstrând, în acelaşi timp, ceva din vara despre care nu vreau încă să vorbesc la trecut. Am deschis, larg, fereastra din camera unde, de curând, mi-am mutat biroul şi am stat aşa, în picioare, multă vreme, absorbită în frunzişul mişcător al nucilor şi al merilor de sub geam, în răpăitul ploii pe aleea micuţă, cu un felinar în jurul căruia îmi imaginez, cu încăpăţânare şi împotriva oricărei evidenţe, că se adună, noaptea, licuricii.

Iat-o aici (aici însemnând The Lecture, poemul său din 1986, prin care de altfel am şi cunoscut-o pe această foarte importantă scriitoare contemporană din Noua Zeelandă), pe Lauris Edmond, aplecându-se (îmi imaginez) şi ea pe fereastră, într-un moment de reculegere, de graţie poate. Între „adevăratul” eu, poetic şi în comuniune cu natura, şi eul „mincinos”, masca fără de care nu se poate înfăţişa să vorbească publicului (de aici titlul poemului, Prelegerea), nu există decât o dureroasă, dar acceptată ca inevitabilă, prăpastie. Înainte de a coborî spre „a le spune minciuni”, ea rămâne câteva clipe contemplând noaptea însufleţită de focurile mişcătoare ale licuricilor(reali, în cazul ei, nu imaginaţi). Sigur? şi, din nou, poate inevitabil? , că se dispreţuieşte pe sine şi pe ceilalţi pentru compromisul pe care acceptă să-l facă, pentru sceneta alienantă pe care o va juca în curând, însă îşi găseşte forţa în această proiecţie a unui sine mai pur, sursa cuvântului poetic:

De ce mă atrage, atât de mult încât am simţit nevoia să mă opresc aici la el, acest tablou liric vesperal, de evidentă factură romantică? Romantică (şi deranjantă pentru unii), această înscenare a eului poetic întru adevăr şi inocenţă şi naturaleţe, printr-un sistem de opoziţii savant construite: au fost voci care au acuzat lipsa autenticităţii (autenticitate a „trăirii’?, autenticitate poetică, acel inefabil ton care face ca versul să „sune adevărat“?). C.K. Stead, critic şi poet la rândul său, voce influentă pe scena literară şi academică din Noua Zeelandă, crede că o „prinde” pe poeta preocupată de a-şi fasona, astfel, o imagine publică dezirabilă, prin tripla folosire a formalului „I shall” (în loc de „I will”, formă a viitorului folosită în Noua Zeelandă, ca, de altfel, peste tot în lumea anglo-saxonă, cu excepţia Marii Britanii). Ar poza Desmond, aşadar, adoptând o „voce falsă”, dar ceea ce pe mine mă interesează aici este faptul că, admiţând chiar acest lucru, ea a ales să „pozeze” astfel la fereastră, element care devine nucleul stării de contemplaţie evocată. Dacă opoziţia sus/jos marchează, prin elementul fix al scărilor, disjuncţia iremediabilă dintre eu şi ceilalţi (dar şi dintre eu şi propria sa persona), opoziţia interior/exterior, mediată fluid de către fereastră, este de o cu totul altă natură. Fereastra, în jurul căreia se coagulează momentul de solitudine care permite sinelui să-şi manifeste adevărata natură, apare ca o membrană vie pe suprafaţa căreia, mai degrabă prin care, converg şi se întrepătrund interioritatea meditativă şi exteriorul cu reverberaţii cosmice. Fascinaţia ferestrei, ca topos de prim rang (cu siguranţă în literatura şi în artele plastice europene, dar, bănuiesc, cvasi-universal), vine fără îndoială din aceea că fiinţa umană, aşa cum a spus-o succint Bachelard, este una a „interiorului şi a exteriorului”: acolo, la îngemănarea dintre cele două, se modelează esenţialul naturii noastre. Dacă poetul, ne spune tot Bachelard, „vorbeşte din pragul fiinţei”, atunci fereastra devine pragul absolut, arhetipal, şi într-adevăr această imagine este una dintre cele mai prospere, atât în literatură, cât şi în pictură (în pictură, de exemplu, „motivul ferestrei-ca-prag se regăseşte de-a lungul a aproape două secole; fereastra care se deschide spre spaţiul şi viaţa de afară a jucat acest rol de la Friedrich la Matisse, reinventat apoi de Magritte”, Jane Doonan, în Tales, Tellers and Texts, 1999).

Pasul următor este uşor de făcut, prin translaţie metonimică: fereastra ca prag, poemul ca fereastră. Poetul francez Jacques Ancet scrie: „Fiecare poem este ca o fereastră. Un mic dreptunghi care dă spre nu se ştie ce. [...] Spre această ţesătură a lumii, unde, când se face linişte, auzi pe cineva respirând” (Comme si de rien). Şi pentru Ancet, ca pentru Edmond, fereastra este spaţiul privilegiat al disoluţiei graniţelor dintre eu şi cosmos, dar şi al realizării efemerităţii acestor stări de graţie, de unde nevoia de a le fixa prin artă: „De la fereastră, un om priveşte lumea. Întotdeauna, aşa începe totul. Prin această aşteptare interminabilă. Un om aşezat, şi care priveşte. De ani, de secole poate. [...] Este ca un act pur al privirii care, de fiecare dată, se incarnează în singularitatea fiecărei noi priviri. Însă, în acelaşi timp, ceea ce vede nu îl atinge. Ca şi cum dimineţile şi amurgurile, trecerea rapidă sau lentă a anotimpurilor, natura, lucrurile şi oamenii ar aluneca pe suprafaţa geamului, l-ar abandona singurătăţii sale imobile. Atunci, părăsind fascinantul spectacol, ochii săi revin la pagina unde mâinile trasează, din când în când, linii nesigure. În acel moment, i se pare că percepe un acord brusc: acela dintre fragila durată umană şi clipa absolută a lumii. Cu sentimentul, de îndată ce ochii i se ridică din nou, regăsind priveliştea pierdută, unei distanţe iremediabile – al unei infime răni. Un sentiment de a fi şi de a nu fi acolo. Să fie asta frumuseţea? se întreabă el. Şi scrisul, această dorinţă de a repara, din nou şi din nou, imperceptibila ruptură?”

Contemplaţia de la fereastră mai are, însă, nevoie de ceva pentru a-şi putea îndeplini rolul poietic (în dublu sens, de matrice a permanentei (re)creări a sinelui, dar şi a făptuirii poetice), iar cele două poeme pe care le-am luat mărturie în divagaţiile mele de la pervaz, de astăzi, o spun fără înconjur: are nevoie de solitudine. Dacă acceptăm că fiinţa umană nu se poate cunoaşte pe sine şi pe ceilalţi decât prin dialog, prin ieşirea din sine către celălalt, la fel de adevărat este şi că, în absenţa retragerii în sine, a izolării contemplative, nici o interioritate autentică şi profundă nu poate lua naştere, cu atât mai puţin creaţia, de orice natură ar fi aceasta. Până la urmă, şi această singurătate de care vorbesc presupune tot un dialog: cu propriul sine, o „dedublare” care este condiţia sine qua non a introspecţiei, a meditaţiei, în esenţă a oricărei reflexivităţi. Teoreticianul german al culturii Thomas Macho vorbeşte în acest sens de „tehnici culturale”, un fel de „strategii ale autopercepţiei” în solitudine prin care, începând cu antichitatea, este învăţată şi practicată dedublarea reflexivă (în studiul Mit sich allein. Einsamkeit als Kulturtechnik, 2000).

Mă tem că ubicuitatea şi imediateţea (falsei) relaţionări cu celălalt, aşa cum sunt ele trăite pe reţelele de socializare, conduc, treptat, la pierderea interesului pentru aceste tehnici culturale prin care spiritul este antrenat, în solitudine. Într-un extraordinar eseu, care a făcut furori în mediul academic american acum câţiva ani prin virulenţa cu care atacă sistemul universitar de elită american pentru incapacitatea sa de a produce minţi libere şi creative, William Deresiewicz, fost profesor la Yale, relatează despre experienţele şocante pe care le-a trăit la seminarul de literatură pe care
l-a predat, atunci când a descoperit că studenţii (reţinem, nu orice studenţi, ci cei din Ivy League) considerau solitudinea ca fiind absolut inutilă şi nu obişnuiau să-şi petreacă nici un moment în singurătate deplină: „Ce se întâmplă atunci când faptul că eşti tot timpul ocupat şi sociabilitatea nu mai lasă nici un loc pentru solitudine? Abilitatea de a te angaja în introspecţie, le-am spus studenţilor în acea zi, este precondiţia esenţială pentru a trăi o viaţă intelectuală, iar precondiţia esenţială pentru introspecţie este solitudinea. Au reflectat la asta o clipă, apoi unul dintre ei a zis, părând că înţelege toate implicaţiile: «Vreţi să spuneţi că suntem, de fapt, ca nişte oi de performanţă?» Ei bine, nu ştiu. Dar ştiu că viaţa spiritului este una trăită de fiecare spirit în parte: fiecare minte solitară, sceptică, revoltată, pentru sine...” (The Disadvantages of an Elite Education, 2008).

(Este adevărat că, opusă acestei non-solitudini cvasi-generalizate, noile medii au impus şi contrariul absolut, solitudinea autistă, lipsită şi ea de orice interioritate, a utilizatorilor gameboy-ului, de exemplu)

Este posibil să ne aflăm într-un moment istoric în care contemplaţia de la fereastră, veche „de ani, de secole chiar”, a omului poietic al lui Ancet, se pregăteşte să iasă din scenă, pentru totdeauna. Întinzând mâna, prin fereastra deschisă, în ploaia care nu conteneşte să cadă, mă simt ca un vestigiu al unui imperiu aflat pe cale să se stingă şi trebuie să fac apel la toate tehnicile de dedublare solitară în care m-am exersat de-a lungul anilor pentru a nu sucomba melancoliei (pentru a nu sucomba, cu bucurie, melancoliei, îmi face cu ochiul doppelgänger-ul meu, expert în ambivalenţe, nuanţe şi alte asemenea rafinamente de rigoare, amintindu-mi că, după Victor Hugo, melancolia nu este altceva decât plăcerea de a fi trist).

Notă: Toate traducerile îmi aparţin