| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Varujan VosganianDis-de-dimineaţă Stăm, fiecare, pe marginea altei gropi. Ea ne strânge ca o cătuşă de glezne. Nu ne putem simţi mai aproape. Ne deosebim prin morţii pe care fiecare îi plânge. Dis-de-dimineaţă, soarele a răsărit la o răscruce de drumuri. Merg către el, vin dinspre el, întretăiat, ca o viaţă trăită la lumina fulgerelor. Când vorbesc despre bine şi rău, sunt ca Dumnezeu de singur. Dis de dimineaţă, caisul a înflorit dintr-o dată, sălbatic. Ce fel de primăvară e asta, care strigă la mine, Iosife si Nicodime? Aş vrea să mă pot izbăvi, aş vrea să pot învăţa să iubesc fără cruzime. Psalm pentru mama Dacă nu mi-ar fi frică, nu te-aş iubi atât. Tu strânge-mă tare în braţe şi ascunde-mă de naşterea mea, de pozele mele risipite prin aeroporturi şi gări de apele ce netezesc pietrele până când nici cine sunt nu mai ştiu. Ce anume am luat de la viaţă şi n-o să mai dau înapoi? Chipul îţi străluceşte. Pe umerii tăi umbră nu se va face. Mai fă, te rog, o minune: spune-le magilor mei că nu sunt acasă că nu m-am născut sau, mai degrabă, că încă nu m-am întors. Bunicul meu, grădinarul Of, Doamne! deşi dintre noi doi nu ştiu cine oftează mai tare... estimp, brazdele de usturoi ale bunicului meu repetă în mic războaiele marii istorii taluzuri, tranşee şi gropi răscolind măruntaiele pământului nostru morţii de anul trecut se întâlnesc cu viii de anul acesta bunicul meu sapă bulgării colţuroşi smulge dintre răsaduri troscotul gesturile au şi ele anotimpurile lor ale bunicului meu sunt aceleaşi se repetă maşinal şi fără cusur ca ale tuturor celor care nu au amintiri trăiesc împreună cu morţii lor aşa cum noi trăim cu zilnicele griji fiecare zi e o nouă pedeapsă pentru păcatul de a fi supravieţuit zice bunicul meu, Setrak Melichian la căderea serii stă pe verandă sub arborele vieţii bolta de viţă şi se tânguie mai mult decât pentru sine apoi se aşază cu morţii la masă e bine că moartea miroase a usturoi o simţi venind de departe
moartea naşte pui vii suntem copiii ei dar nu suntem cu toţii născuţi pe de-a-ntregul Călăii uită uşor nu-i aşa călăii nu au amintiri primăvara bunicul meu sapă brazdele noi ele seamănă mereu cu mormintele vechi şi dacă mă iubiţi ne spune el din priviri pentru păcatul de a fi supravieţuit şi pentru că de atâta vreme n-am fost în stare s-o fac singur omorâţi-mă voi... Lupta cu îngerul În urma mea e mereu înapoi şi în urma mea e mereu înainte. Nu vreau să fiu centrul lumii nu vreau ca lucrurile să-mi fie egal depărtate. În unghiul meu pătimesc aici nu e loc pentru nicio concluzie şi de-altfel la ce bun. Creierul meu nu poate să plângă. Scriu un poem pentru emisfera lui dreaptă. Scriu un poem pentru emisfera lui stângă. Ca şi cum aş vrea să-l strâng cu putere în braţe. Ca şi cum ne-am lupta spaimele mele sunt mai bătrâne ca mine iar zeii mei sunt mai tineri. Rămâne ca o rupere de trecut rana din coapsă. Rămâne ca o rupere de viitor rana din coapsă. În apele râului sângele se prefiră între maluri rana nu se închide nu rămâne loc pentru nicio concluzie. Scara lui Iacob O bună recompensă va fi să primească Cel care va găsi pielea feţei mele, luată de vânt. Nu mai ajung cu degetele până la marginea trupului meu. Spuneţi voi restul: despre bietul meu trup închis în alt trup, ghemuit şi el într-un trup mult mai mare şi iarăşi, de şapte ori, precum mormintele scufundate ale Troiei. De şapte ori şapte, precum tălmăcirile Septuagintei. Nu trebuie să am faţă ca să mă pot întoarce cu faţa la Dumnezeu. De-aceea bună recompensă va fi să primească cel care va găsi pielea feţei mele, luată de vânt. Neînduplecat este numai sângele care curge mai mult decât pot să-l trăiesc. Cântec ruginiu de dragoste Sunt cu un pas în urma ta. Deci de neocolit. Vin din partea vinovată a existenţei tale. Iată fotografiile vechi din care zâmbim oricui ne priveşte; chivotul cuvintelor de care ne pare rău că le-am spus; cuţitul care s-a născut înaintea oţelului şi cărţile albe care s-au născut înaintea frunzei. Aici vietăţile toate atârnă de tavan ca liliecii. Bolţile au uitat să se-nchidă şi numărul doi e mai încăpător decât infinitul. Vin tocmai din partea vinovată a existenţei tale. Dintr-o melancolie a sângelui care nu se mai satură un sărut rămâne ca rugina pe buzele noastre. |