Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Trecător în ceață

        de Dan CRISTEA

 

Dacă lumea se arăta, până acum, inconfortabilă pentru Nicolae Prelipceanu, în versurile mai recente (Un teatru de altă natură, C. R., 2006), această lume devine, pe măsură ce ritmurile vieții personale par să bată în retragere („viață a mea tu ce mai aștepți”, exclamă poetul, interogativ, într-unul din poemele volumului care circumscrie tema existenței crepusculare), ceea ce s-ar fi putut mai demult prevedea, și anume, un fel de infern. „Ironia de a trăi”, trăsătură caracteristică, după Prelipceanu, „poetului ironic”, merge spre ultimele consecințe, transformându-se în angoasă existențială, dar și în oboseală, greață, lehamite de a trăi. Poetul ne pune adeseori sub privire tablouri ce seamănă acelui univers pervertit, paranormal într-un fel, al negativelor fotografice. Astfel, pe străzi murdare, printre înjurături, trecătorii („neînțelegători tot mai deși tot mai mulți”) mărșăluiesc, unul într-altul, spre moarte, precum niște umbre dantești. Viziunea atroce nu se oprește aici, căci, în timp ce merg, trecătorii se descopun, în așa fel că mai înaintează doar un „regiment de picioare putrede”, restul corpurilor scufundându-se la doi metri sub pământ (poemul băltoace festive ).

Existența însăși („alte măști aceeași piesă”) e ca un marș de nebuni, un marș în cerc, escamotându-și esența sub aparența, sub iluzia falsă a înaintării. Doar Dumnezeu, dar și poetul, care împrumută „privirea de sus”, cunosc adevărul curat în această privință. Unul din cele mai bune poeme din culegere (marele vehicul) trasează o temă esențială a acesteia – așteptarea morții. Totul e spus aici cu simplitate, dar și cu puterea sugestiei de a extrage simbolul din realitatea cea mai banală: „troilebuzele negre de lume/ trec pe la Foișorul de Foc/ și parcă nici nu mai opresc/ oricum nu ai unde să urci/ cu ce să pleci// rămâi aici/ încremenit pentru prima oară/ sau a zecea oară/ cu ochii spre un alt vehicul// care să ne ia pe toți/ de tot// dar ăsta nu vine încă/ sau uite-l la colțul străzii Traian”.

Ceea ce-și propune Nicolae Prelipceanu în noile versuri e o încercare de a ne oferi „nespusul”, „implicitul”; încercare, cu alte cuvinte, de a aduce în discuție, într-un mod dur, fără complezență, evidențe de care ne ferim, „lucruri” care, după cum afirmă, în general „nu se pun pe hârtie, nu se spun/ se trec sub tăcere”. Este vorba, în fond, de o situație-limită, pentru că asemenea subiecte, a căror intimitate o evităm îndeobște, și din multiple rațiuni, sunt legate de imaginarea sfârșitului propriu, de trecerea în neființă, dar și de viziunea morții în genere, de angoasa și de absurditatea acestei lumi. Aici intervine însă elementul de teatralitate invocat în titlul volumului, căci poetul nu se confesează, nu-și expune interioritatea (decât în mică măsură), ci pune în scenă, dintr-o perspectivă mai degrabă sarcastică, tablouri posibile ale căderii („mi le imaginez atât de des și de sigur”), precum și un imaginar  inventar al sorții care ne așteaptă pe toți. Ca un eccleziast modern, autorul se străduiește să dezghioace faptele crude din învelișul iluzoriu, confruntându-ne nu atât cu tragicul vieții și al morții, cât cu un sfârșit insidios, sordid și degradant, mai apropiat de „sfârșitul de partidă” beckettian( „printre gunoaie avansăm/ gunoi și noi cu ele”sau „și astfel ne ducem viața în spate/ grăbindu-ne spre groapa de gunoi”). În acest sens, e ilustrativă, de pildă, respingerea (sau răsturnarea cu capul în jos) a invitației lui Camus de a ne închipui un Sisif fericit: „aici se nesocotește totul și frunza de vișin/ și cariile dentare ereditare/ cu un rucsac imens urcăm muntele/ sus îl golim/ numai pietre pietre pietre un Hamlet al stâncilor/ spune/ și ne întoarcem ușori în infern”.

Abordarea unor teme înspăimântătoare, circumscrise „morții omului”, se împletește astfel cu viziunea derizorie a unui „aici și acum”, a unui spațiu-timp ce poate fi definit prin metafora, amintită deja, a „băltoacelor festive”. Realitatea socială și culturală a momentului, pe care poetul o privște cu o crâncenă ironie, își lasă amprenta, așadar, până și pe adevărurile ultime, care se pot transforma, în atari condiții, în glume sinistre. Autenticitatea tabloului oferit e justificată și garantată de autor în moduri diferite, și în acest capitol subiectiv trebuie căutată originalitatea (dar și exagerările) discursului imaginar al lui Nicolae Prelipceanu. 

Astfel, poetul adoptă față de sine o atitudine inflexibilă („nici o cruțare față de mine”), atitudine pe care o prelungește, în mod cam forțat și periculos, și față de semenii săi („și iată-te azi judecându-i pe alții/ viețile lor”). El se consideră, de asemenea, eliberat, prin însăși ironia vieții, de perspectiva metafizică a eternității („vaccinat împotriva nemuririi”), dar școlit, în schimb, în „alfabetul cimitirelor” sau în „istoria morții”, învățată zi de zi. Experiența propriei traiectorii existențiale („acele puncte prin care am trecut”) l-a făcut, după cum afirmă, să vadă viața numai într-un singur fel: ca pe un tărâm al solitudinii, izolării și necomunicării, ca pe un drum spre moarte înscris în ființa noastră chiar de la începutul începuturilor. Destinul, de pildă, l-a aruncat în „zona urletelor fără sfârșit/ în zona plecăciunilor și-a imprecației/ dezlănțuite amândouă”. Nu mai puțin cântăresc în balanța negativă, a absurdului frica („mi-a fost sădită în corp de la început”) ori teama, care, după o privire revizuită, se constituie de fapt într-o dimensiune a întregii vieți: „cu vârsta încep să mă tem/ uit că m-am temut o viață întreagă”. Imagini mai vechi din poezia lui Nicolae Prelipceanu sunt repuse acum pe tapet, rescrise, ca un semn al obsesiei, dar cu o cerneală mai neagră ca niciodată. Astfel, „roțile mașinăriei” care macină inexorabil trupul sortit pieirii — „aerul apa și pământul – cărora le voi fi o pastă propice/ cu mirosul meu de putred/ cu tot”. Astfel, teribila însingurare a omului, expus oricând alunecării în abis: „fiecare în sacul lui legat la gură/ pregătit de saltul în prăpastie/ când altcineva o să vrea/ când o să facă semn altcineva”.

Pentru un iubitor al valorilor existențiale lucrurile par șocante. Totul sau aproape totul e atins de coroziunea deriziunii ori a negației. Amintirile din copilărie, de pildă, sunt aidoma unor memorii de cataclisme sau, în cel mai bun caz, se îmbină, din când în când, într-un „coșmar fericit”. „Tinerețea frenetică” s-a dovedit a nu fi altceva decât o „continuă goană pe loc”. Elixirul iubirii dintâi ar semăna, în fond, unui „debut în canibalism”. Mergem mai departe și descoperim că nici cărțile scrise nu sunt capabile să ofere vreun suport salvator, iar cât privește frumoase, nobile cuvinte-noțiuni, apropiate de inima umaniștilor, precum „pace dragoste omenie”, ele zac în mocirla „băltoacelor festive”.

Dacă trecutul, trăgând linia, se arată în ochii poetului ca un „praf spulberat de pașii mei”, „alb-cenușiu și definitiv”, prezentul reprezintă drumul reluat zilnic spre „moartea-n fragmente”. Sugestivă frazare a poetului care ne amintește de formula lui Coleridge, viața-în-moarte. În imaginarul discursului poetic al lui Prelipceanu, „moartea-n fragmente” e o moarte absurdă și, deci, cu atât mai înfricoșătoare cu cât nu este reprezentabilă. Obiectul spaimei, pentru inteligență, nu e tranșant, ci îndoielnic. Cu alte cuvinte, spaima nu vine aici din conștiința unui pericol prezent și evident, cum ar fi glonțul sau ghilotina, ci din sugestii iraționale, spectrale, dintr-un mod nemaiîncercat încă de a simți/ de a nu simți lumea care se reduce la o halucinantă fărâmare în sinele intim: „nici măcar un glonte în cap/ nici măcar cuțitul ghilotinei/ pe gât/ doar un soare de pâslă/ și o pastă prin care trec/ fără să rămână/ vreo pată de sânge/ doar o zi după alta/ doar un șir de minciuni/ ca să le-aud/ nici n-ar fi trebuit să mă nasc// tot ce calc în picioare sunt eu/ conșiința mea și creierul meu/ un corp fără suflet/ pleacă mai departe pe străzi“ (nici măcar un glonte în cap, p. 12).

Această imagine a „corpului fără suflet”, obscur pelegrin pe străzi și bulevarde sau „trecător în ceață”, îndreptându-se timid spre „același ținut închis fără orizont fără altă ieșire decât această fericită cădere” rămâne una din cele mai tulburătoare și pertinente imagini din volum. Atunci când tonalitatea elegiacă se impune în fața retoricii ironico-sarcastice, Nicolae Prelipceanu știe, cu siguranță, să găsească metaforele convingătoare ale poeziei dematerializării trupului (corpul care se topește), ale alchimiei lirice a substituirii și prefacerii acestuia în elemente imponderabile, precum privirea, strigătul, tăcerea, fumul. Momentele de reflux ale vieții antrenează după sine îngustarea spațiului și a timpului: „fug fără să înaintez un metru/ o secundă mă-ngroapă”. Și alte imagini se impun atenției. Astfel, soarele care se înalță, simbol al vieții triumfătoare, devine neprielnic ființei crepusculare, căci, deopotrivă, transformă în abur „bruma de înțeles din lumea aceasta”, după cum pârjolește și ultimele seve vitale. Luminată, în schimb, de un soare putred, simțind cum „valuri puhave” îi bat în mal și auzind căderea în gol a unei aripi de argilă, ființa, aflată mereu, la Prelipceanu, în căutarea unui loc de abandon și regresiune, se adăpostește acum în lumea propriului mental: „cuibărește-te în creier/ e cald și nu mișcă nimic/ în curând el se va retrage”. Poezia sarcasmului moral și social se îmblânzește, se umanizează în genere în poemele despre „căderile” alienante „ care transformă corpul/ în umbra altCuiva/ cu mult mai neVăzut”.

 

© 2007 Revista Ramuri