Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Impostura instituţională

        de Nicolae Prelipceanu

Impostura este, la noi, frecventă, atât de frecventă încât nici n-o mai semnalăm de câte ori ne apare în faţă, de câte ori încearcă să ne înşele şi reuşeşte, tocmai de aceea. Indivizi care nu au ce căuta undeva, într-o poziţie, mai joasă ori mai înaltă, în societate, trec drept ce nu sunt şi nimeni aproape că nu-i mai ia în seamă. Numai că, în timp, impostura se transferă de la indivizi la instituţii. Unul care îşi ia doctoratul cu o lucrare plagiată sau chiar cumpărată de pe internet are şansa să ajungă şef de instituţie sau de guvern sau, mai ştii, de stat. El va deveni inspiratorul unei imposturi la altă scară, şi anume una instituţională. Dar poate că eu greşesc. De fapt, nici nu e nevoie ca şeful să fie impostor pentru ca instituţia să fie, ea, impostoare. E nevoie de un mediu propice. Or, mediul, la noi, e tot mai propice pentru aşa ceva.

Pentru că-l cunoscusem şi admirasem cândva pe Gellu Naum şi pentru că sunt bun prieten cu unii dintre membrii fundaţiei care azi îi poartă numele şi se ocupă de casa lui de la Comana, am ajuns şi eu, nu o dată, acolo. O casă destul de mare, o casă de ţară, totuţi, puţin transformată pentru un minim confort urban, cu o curte şi o grădină, aceasta din urmă coborând spre ceva care a fost cândva o baltă unde se putea pescui, astfel arată, în câteva cuvinte stângace, casa unde îşi trăiau verile Gellu şi Ligia Naum şi unde acesta a scris volume de poezie şi celebrul său roman, Zenobia. Casa este întreţinută cu mari eforturi de fundaţie, formată din foşti tineri adepţi, dar stă în picioare şi beneficiază de vizitele lor, nu neapărat pioase, făcute cu aceeaşi dragoste cu care aceştia îi vizitau pe cei doi soţi Naum pe vremea când aceştia erau în viaţă. E aşezată pe o stradă, asfaltată azi, pe care e oarecare animaţie, mai ales motorizată. Ei, bine, într-o – era să zic bun㠖 zi, ce găsesc maturii foşti tineri discipoli ai maestrului, plantat pe stradă, în faţa porţii? N-o să ghiciţi, nu vă mai zbateţi. Un mărişor panou, aparţinând unei instituţii (?) numite Regio, care ne înştiinţează, vag, ce sume a investit ea în salvarea unor clădiri de patrimoniu, cu bani europeni şi tot felul de alte detalii. Detalii din care nu reieşea deloc, însă, cât investiseră în salvarea de la pieire a acestei case tot mai vechi. Şi tot mai aproape de final, dacă nu se injectează sume serioase pentru ca ea să rămână măcar aşa cum e acum. Uluiţi, membrii fundaţiei şi alţi vizitatori s-au întrebat cum şi de unde a apărut această auto-reclamă, despre care nimeni nu ştia nimic, nu bănuia nimic. Mai ales că nu se făcuse nici o intervenţie, să zicem, pentru vreo reparaţie pe care să o suporte acest faimos, între timp, Regio, eventual pentru ca imobilul să intre în circuitul public. S-au interesat în dreapta, dar şi în stânga, şi nimic. Până când subsemnatul, a nu ştiu câta roată, totuşi, la această căruţă, a făcut ceea ce trebuie să facă orice ziarist onest: le-a transmis un mesaj pe adresa de email afişată acolo, ceva cu „green area”, întrebându-i de ce şi-au postat acolo panoul şi ce au de gând să facă pentru acest „obiectiv”. E drept, adresa trimite mai degrabă la nişte salvatori ai mediului, la nişte ecologişti, decât la nişte salvatori de alte feluri de valori naţionale. Liniştea care a urmat a ţinut săptămâni, poate luni, până când într-o zi „green area” a prins glas (vorba vine, că era doar un mesaj scris pe internet), pentru a-mi face cunoscut că sunt mulţumiţi sau bucuroşi, nu am înregistrat limbajul lor de lemn, de interesul pe care-l port acestei case. Ca şi cum ei ar fi fost demult nişte administratori ai ei, nişte păstrători ai acestei valori de patrimoniu imobil. Şi că mă întreab㠖 ei pe mine! – ce poze am făcut sau nu ştiu ce alte asemenea. Le-am răspuns ceva despre impostura celor care-şi asumă roluri în situaţii de care sunt străini, iar ei mi-au cerut „datele de contact”. Ei este eufemistic spus, prea eufemistic chiar, pentru că nici unul dintre mesaje nu era semnat de nimeni, în vreme ce eu îmi dădeam numele şi rolul meu la revista unde lucrez. Anonimatul e foarte comod pentru cei care se ştiu cu vreo muscă pe căciulă. Dacă se ştiu. Dar dacă nu se ştiu? Dacă li se pare că aşa este normal? Să-şi pună titlul unde văd o placă comemorativă, cazul casei de la Comana a lui Gellu Naum, ca să pară că milionul de euro despre care ei „fac vorbire” (na, că am început să scriu/vorbesc ca ei!) pe placa de reclamă, mult mai vizibilă din şosea decât semnul că acolo a trăit un mare poet român, a fost folosit pentru respectivul punct de memorie.

Între timp, parcă pentru a răspunde nedumeririi noastre, a rulat de nu ştiu câte ori pe zi, pe la toate televiziunile, filmul acela cu Victor Rebengiuc, care se plimba prin ţară, în chip de reprezentant al lui Regio, ca să ne spună cum ei (adică Regio) „din zori şi până-n seară, dezvoltă(m) o ţară”. Şi ne-am lămurit. Cică ar veni ceva de pe la Ministerul Mediului şi probabil că banii anunţaţi pe panoul de la poarta casei lui Gellu Naum şi din alte părţi, cu pesemne tot atâta justificare ca la Comana, s-au dus pe reclama aceea nesfârşită, obsesivă, comparabilă numai cu cea pentru farmaciile Catena, care, însă, continuă, spre exasperarea noastră. Poate că directorul acestui Regio, ce-o fi el, nu e un impostor, poate că şi-a luat licenţa „pe bune”, dar instituţia, cel puţin în cazul citat, practică impostura.

Imaginaţi-vă că un alt Regio şi-ar trânti un panou de reclamă de acelaşi gen undeva, să zicem, în faţa palatului de la Versailles sau pe la ruinele din Roma. Vă puteţi imagina câte minute ar rezista acolo, cu condiţia să reuşească să strecoare obiectul mincinos pe sub nasul paznicilor? Dar la noi de ce să nu meargă, dacă toate, sau mai toate sunt la fel, nu forme fără fond, ci vorbe fără fund, fără acoperire, declaraţii sforăitoare neacoperite nici măcar de cea mai mică intenţie de a le da vreun alt curs decât uitarea? Şi tocmai începuse să uite şi lumea când, deodată, parcă s-a trezit. Să vedem cât o să ţină momentele de trezie. Că ziua trezirii, sau a mâniei, a trecut şi nu e deloc sigur că mânia va mai ţine.

© 2007 Revista Ramuri