Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ultima turnantă departe de finish

        de Constantin M. Popa

„Imaginile lui Toma Grigorie sunt incisive şi autentice, expresia sa este limpede şi reuşeşte să comunice cu cititorul alternând registre expresioniste, postmoderniste şi biografiste, suficient de elaborate pentru a consolida un edificiu poetic capabil să impună un autor”, precizează Cosmin Perţa într-o notă ce gardează volumul Cum pot lăsa poezia să-mi spună adio, apărut de curând la Editura Tracus Arte şi care, dacă nu mă înşel, ar fi cel de-al zecelea în bibliografia poetului craiovean. Titlul sugerează o pasageră stare de criză, un moment dubitativ, deşi autorul ştie că se află dincolo de riscul veritabil al abandonului.

Toma Grigorie mizează pe subiectivitatea frustă, refuză retorismele în favoarea glisării între ceţurile reveriei şi luciditatea înregistrării efectelor trecerii timpului. Gesturi banale, tabieturi cotidiene se transformă în placă de rezonanţă a conştiinţei de sine: „teama de negru de moarte/ mă trezeşte cu/ noaptea în părul care m-a părăsit pun/ ceainicul la fiert ibricul îl/ pun ceva mai/ târziu pentru ştirile de la ora/ şapte începe o zi monotonă/ insipidă precum/ ceaiul fără zahăr/ mă furişez în casa Karamazovilor/ unde e mereu mare agitaţie îmi/ trag peste/ cap succesiv pielea celor trei fraţi şi a/ tatălui lor/ karma se odihneşte în şezlongul de/ pe balcon descifrând harta/ cerului/ dependenţa de cărţi îmi ţine mintea/ acasă nu ştiu cum se descurcă feeling-ul/ necititorilor/ mâna trecerii îmi leagănă şezlongul”.

Poetul explorează lumea cu maximă discreţie, nu hălăduieşte prin spaţiul iluziilor într-o zgomotoasă cavalcadă cinegetică, ci este vânătorul exasperat, uneori, de sterilitatea aşteptării: „căţelul orb al pământului hămăie/ lumina bate în poartă la miezul nopţii/ stau la pândă cu puşca în umăr/ nu mă încumet să slobod alicele/ spre stolul de licurici/ zboară liberi peste bolta întoarsă/ sunt cel mai prost vânător/ din cartea de iluzii/ teama de ridicol/ îmi taie respiraţia/ nu e uşor să îmblânzeşti alfabetul luminii/ câte oi rătăcite nu pasc iarba hârtiei/ fără să nască/ este luni după duminica tomii/ blajinii aşteaptă în van cojile de ouă roşii/ pe apa sâmbetei/ nu ştiu când să jertfească mielul sfânt/ pentru cei adormiţi”.

Pe măsură ce orizontul ontologic se întunecă, eul poetic se simte exclus din universul concretului şi îşi caută rostul în trăirea compensatorie „la nivel cerebral”. Poemele intră sub incidenţa nocturnului şi a căderii, ca mişcare obsesivă, îmbinând asumarea finitudinii cu spectacolul preţiozităţii plastice. Citim câteva imagini legitimând convingerea surprinzătoare a poetului că în cădere pulsează frumuseţea fragilităţii şi a supravieţuirii: „trupul vertical eşuează/ pe o frunză în cădere”, „de pe etajeră cade/ o carte deschisă”, „de pe masă cade un pahar/ îndrăgostit de podea”, „cade câte o stea pe secundă”, „cad în afundul fântânii dintre sâni”.

Angajat într-o cursă contracronometru, poetul nu poate ascunde din dinamica interioară a vesurilor o anume precipitare, manifestată, deopotrivă, metaforic şi autoreferenţial. Contemplaţie şi participare, fantasmatic şi identitate precisă se suprapun, generând viziuni tensionate ce trec prin filtrul himeric al abstragerii; „cu sufletul în piuneze/ abia am pus piciorul pe malul celălalt/ podul s-a prăbuşit cu zgomot/ apele învolburate urmele paşilor nesiguri/ rămase pe pod/ nu te uita în jos/ oare cât mai am de mers/ până la podul următor/ nu vreau să mă fac frate cu dracul// vreau să le trec doamne/ pe toate de unul singur/ dacă se poate”. De altfel, Toma Grigorie, aflat în zona lirismului confesiv, încearcă situarea sa definitorie, într-o istorie literară personală, ca „postşaptezecist” („am pătruns în febra furibundă a finişului/ postşaptezecist/ nimic nu mă mai poate reţine să consum nebuneşte/ ultimele cantităţi de carburant”) şi se proclam㠄fiu adoptiv al himerismului”: „iscodesc liantul din punctul de congiungere/ al poeziei cu viaţa/ să aflu urmele de himerism/ al lui baghiu/ trec din poezie în viaţă/ din viaţă în poezie concomitent/ himerus alter mă îndrumă pe itinerarii greşite/ călătoresc din afară înspre mine/ şi din mine spre în afară/ câte locuri câte oraşe oceane monumente/ câte morminte ale lumii/ văzute şi nevăzute/ stocate în striaţiunile universului întins între/ graniţele epidermei/ realul şi imaginarul se compun/ într-un palimpsest perpetuu/ de la o vreme le confund suprapunerile”. Sub ochiul vigilent al poeziei, acest fils adoptif al himerismului îşi deconspiră arta poetică resemantizând complementaritatea.


© 2007 Revista Ramuri