Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Personificarea lui Grobei

        de Mariana-Claudia Ciubuc

Romanul Bunavestire este un punct nodal în opera Nicolae Breban. Este „cheia de bolt㔠a unei prime etape de creaţie, iar o lectură analitică a sa se răsfrânge atât asupra romanelor publicate anterior, cât şi asupra romanelor ulterioare, pentru că odată cu acest roman proporţia inovaţiilor creşte semnificativ, iar în urma melanjului dintre structurile sigure ale modernismului şi cele de o cu totul altă dinamică ale experimentalismului ies la iveală primele semne ale poeticilor postmoderne din literatura română. Aceste inovaţii sunt strâns legate de evoluţia interioară a operei, de o coerenţă supusă unei libertăţi ce are menirea să subţieze categoriile clasice ale naratologiei, uneori în detrimentul plauzibilităţii.

Grobei, protagonistul romanului, este un personaj care a fascinat şi a dezamăgit deopotrivă. Evoluţia sa coincide, atât în plan psihologic, cât şi în plan narativ, cu „personificarea” sa, cu ieşirea din inerţia cotidianului socialist. Grobei este, iniţial, un personaj insipid, egal cu sine, un „personaj de serie” al realismului socialist care îşi petrece concediul într-o staţiune montană, Sinaia, într-o ordine atent prestabilită, mai exact în mecanicitatea comunistă, fiind, pe deasupra, şi funcţionar. La nivel psihologic există o cauzalitate subtilă a „metamorfozării” sale, însă datele sunt oferite de narator pe parcurs, nu într-o ordine cronologică care ar fi fost, de altfel, previzibilă.

Începutul personificării sale coincide cu apariţia Leliei Crăiniceanu, personajul feminin care devine primul mobil al transformării sale lente. Grobei prinde pentru prima dată personalitate în momentul vizitei sale la Alba, oraşul în care locuieşte Lelia. El câştigă repede încrederea şi aprecierea familiei Crăiniceanu, este adevărat că şi pe fondul îngrijorării în ceea ce o priveşte pe această femeie care făcuse o obsesie pentru Mişu Cârstea, omologul său masculin în societatea Albei. Entuziasmul şi energia din momentul descinderii la Alba o surprinde şi pe Lelia, care în staţiune cunoscuse un Grobei şters, fără caracter, astfel încât „Lelia însăşi bria, ea care la Sinaia cunoscuse un alt Grobei, mărunt, şters, tenace, singuratec cu Tella lui pendulându-i monoton pe umăr. (…) Lelia privea mândră în jur: iată, de la ce distanţă venise acest om, fără nimic sigur, fără nimic în mână, cum se spune, o personalitate, ce mai1 . De altfel, Grobei încearcă el însuşi să răspundă, printr-o scrisoare adresată Leliei, la această senzaţie de dublu pe care i-o lăsase femeii: „Nu-nu, nu iubita mea, nu sunt doi oameni diferiţi! E unul singur şi acelaşi, logodnicul tău, viitorul tău soţ”2 . Grobei răspunde aici şi scindării sale, din percepţia Leliei, într-un Grobei al acţiunii propriu-zise şi un Grobei din scrisori.

În Scurtă istorie a romanului românesc, Ion Bogdan Lefter realizează o lectură bidimensională a romanului Bunavestire. Prima dimensiune are în centru „conceptul de dominare şi ipostazele sale”, astfel încât „Bunavestire poate fi analizat şi ca un roman al dominării”3 . Cea de-a doua dimensiune este o prelungire a dominaţiei şi ţine de poetica manifestării acesteia: „Cealaltă coordonată a mentalităţii lui Grobei e elaborare, calea sofisticată, tehnica amânării. Tiranul e şi un remarcabil strateg al învăluirii. Toate actele sale sunt monstruoase deformări ale căilor directe”4 . Această manipulare şi devorare din interior a realităţii romaneşti se realizează din aproape în aproape, astfel încât semnele schimbării radicale ale lui Grobei sunt imperceptibile, critica acuzând chiar o ruptură între cele două volume, ceea ce nu se susţine, după cum vom arăta pe parcursul acestui eseu. Mai mult, într-o simetrie ce ne redă adecvarea fluxului narativ la „viaţa” lui Grobei, „aceeaşi tehnică de învăluire, sofisticare, amânare devine la Breban şi modalitate narativă”, fiindc㠄tot aşa cum Grobei absoarbe lumea din jur înglobând-o şi subordonând-o, fluxul narativ îşi devoră cititorul până la supunerea totală”5 .

În această ordine de idei, Nicolae Breban se dovedeşte un foarte subtil tehnician. Umberto Eco atrage atenţia asupra unui adevăr simplu, dar extrem de fecund odată ce este scos la iveală: „Pentru ca povestea să-şi poată urma desfăşurarea, scriitorul trebuie să impună câteva constrângeri. Constrângerile sunt fundamentale pentru orice demers artistic. Un pictor care decide să folosească uleiuri în loc de acuarele, să utilizeze drept suport pânza, şi nu un perete; un compozitor care optează pentru o cheie anume; un poet care alege să folosească ritmate ori hendacasilabii, şi nu versul alexandrin – toate acestea stabilesc un sistem de constrângeri”6 . Stă în puterea şi măiestria fiecărui artist în parte modul în care topeşte aceste constrângeri în operă, cum le ascunde, cum la transformă în evenimente sau în sugestii metanarative. În acest sens Nicolae Breban ne pare că gestionează forte bine „desenul din covor” şi nu lasă să se vadă nodurile din spate.

Construcţia contrapunctică a personajelor Grobei şi Lelia este cel mai bun exemplu de supleţe tehnică. În debutul romanului Bunavestire, Grobei este executantul „programului său”, program care este singura sa identitate şi este „aşa cum se aşteaptă toată lumea” să fie. Apariţia Leliei este o buclă pe liniaritatea vieţii monotone a lui Grobei, iar distragerea de la rutina sa, care este un adevărat punct zero din care pleacă acest personaj, este în repetate rânduri evocată de narator sau de monologul interior al lui Grobei.

La exterior, Bunavestire este un roman construit suficient de plauzibil şi coerent social pentru a fi catalogat drept realist. Jocul schimburilor de lentile şi de perspectivă în care este angrenat naratorul duce la un cumul de subiectivităţi care slăbesc acest realism păstrat în fundal. În general, în romanele lui Breban transferurile interior-exterior se realizează, de fapt, într-un sistem cu două coordonate, cel psihologic şi cel al abstractizărilor, iar în Bunavestire primează cel psihologic. Mutate în plan autoreferenţial, lucrurile pot părea forţate din unghiul pe care l-am încercat anterior, însă conştiinţa literară a autorului şi profunda asimilare a modernităţii de care dă dovadă pot fi invocate drept argumente în acest sens.

Peste relaţia ambiguă dintre autor – narator – personaje planează ironia, ca detaşare a naratorului de vocile pe care nu de puţine ori şi le însuşeşte în numele personajelor. Aceeaşi ironie transgresează prezenţa naratorului şi face simţită prezenţa autorului care îşi supraveghează raţional construcţia şi lasă să transpară o atitudine negativă şi negatoare faţă de „omul socialist”. Romanul Bunavestire a şi fost receptat de autorităţi ca fiind „periculos”, drept pentru care a fost catalogat şi tratat ca atare. Discursul lui Titus Popovici, din care sunt reluate de romancier fragmente în debutul ediţiei din 2011, reflectă îngrijorarea partidului faţă de acest roman, critic în subtext fără să poată fi incriminat pe baza unor argumente ideologice coerente, ci numai prin prisma „vulgarităţii” pe care o promovează, în dezacord cu „liniştea” care trebuia să domnească în societate. Acestea sunt tot atâtea planuri şi etaje ale analizei. Atât realismul, cât şi psihologismul au ca centru „voinţa de putere”, concept nietzschean determinant pentru întreaga operă a lui Nicolae Breban.

Naratorul din Bunavestire nu alege niciodată să fie pe deplin în exterior, el se mută brusc sau imperceptibil dintr-un personaj în altul, ca un schimb de gânduri, însă povesteşte şi din spaţiile intermediare, adică din „întâlnirea” unora dintre personaje. Şi atunci când lasă senzaţia că este în afară, el împărtăşeşte ceva din psihologia personajelor.

Este fascinantă orchestrarea evoluţiei psihologice a lui Grobei. El se află în primele zeci de pagini într-un cocon realist-socialist, pentru ca la finalul celui de-al doilea volum să-l găsim într-o „chilie” socială, din care-şi exercită fanatismul cu accente mistice. Ruptura din evoluţia lui Grobei nu este nicidecum artificială, neplauzibilă sau forţată. Stările psihice nu sunt continue, aşa cum nimic nu este continuu, după cum au demonstrat-o ştiinţele exacte în secolul al XX-lea. Există discontinuităţi şi pe intervale scurte de timp, iar în cazul lui Grobei, romancierul pregăteşte suficient ruptura dintre cele două volume. Mai ales că (re)citit într-un interval de timp scurt sunt mult mai sesizabile stările intermediare şi premisele rupturii dintre primul Grobei şi al doilea Grobei. Este pur şi simplu o personificare a acestui personaj, devenit din agent al sistemului social o persoană.

Ceea ce problematizăm, în fond, este reproşul care i-a fost adus romanului în privinţa inconsecvenţei şi a neplauzbilităţii schimbării prin care trece Grobei. Nicolae Manolescu se exprimă şi el în legătură cu această problemă: „Deşi nu există nicio îndoială că autorul Buneivestiri şi-a «fracturat» deliberat protagonistul, dintr-o raţiune polemică, reproşul cel mai stăruitor care i s-a adus a fost că, încălcând verosimilitatea (psihologică, socială), creează în Grobei un personaj neplauzibil. Primele patru sute de pagini ale romanului au fost acceptate ca un bun roman de moravuri; ultimele două sute au fost considerate o eroare. Un răspuns există însă în roman”7 . De fapt, considerăm că există mai multe răspunsuri în roman, din moment ce intervenţiile naratorului sunt mărturisiri şi completări care au rolul de a atenua schimbarea. Nicolae Manolescu oferă una dintre aceste soluţii, propunând o lectură ce are în centru „metamorfozarea” kafkiană a personajului. Într-adevăr, Grobei se trezeşte un altul, iar schimbarea este atât de mare, încât poate fi considerat un Gregor Samsa al romanului neomodernist românesc.

De fapt, cu adevărat fracturat nu este decât realismul-socialist, grobianul om socialist, iar ironia şi grotescul sunt uneltele cu care este combătură viaţa dedicat㠄zeului” muncii. Psihologia feminină şi jocurile erotice reprezintă prima fractură. În fond, întreg romanul poate fi citit şi prin antirealismul său. Semidoctul şi calculatul Grobei are un instinct extrem de ascuţit, o inteligenţă nativă, el reacţionează cu promptitudine şi stăpânire de sine după puţine momente de dominaţie efectivă ale Leliei. Naratorul se lasă şi el surprins de Grobei, însă revine şi face din el unul dintre instrumentele subminării realismului. Convulsiile psihice se răsfrâng asupra relaţiilor interumane în mod natural, din acest motiv Grobei are o coerenţă interioară, una construită atât pe piloni slabi ai psihologiei, cât şi pe piloni tari ai filosofiei, iar din conflictul interiorului cu exteriorul apare această senzaţie.

 1 Nicolare Breban, Bunavestire, 2 volume, prefaţă de Eugen Negrici, ediţia a V-a, Bucureşti, Editura „Curtea Veche”, seria BPT „Jurnalul Naţional”, 2011, vol. I, p. 53.

 2 Idem., p. 171.

 3 Ion Bogdan Lefter, Scurtă istorie a romanuluiž ediţia a II-a, adăugită, Piteşti, Editura Paralela 45, 2013, p. 144.

 4 Ibidem.

 5 Idem., p. 145.

 6 Umberto Eco, Confesiunile unui tânăr romancier, traducere de Ioana Gagea, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p. 32.

 7 Nicolare Manolescu, Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1999, p. 686.

© 2007 Revista Ramuri