Recensãmântul ascuns

Ceea ce face astãzi deliciul cititorilor, câþi au mai rãmas, este mãrturisirea, mascatã sau, de preferinþã, nemascatã, a autorului despre viaþa lui. Autoreferenþialitatea este la mare modã printre scriitori, dar eu cred cã piaþa le dicteazã moda, exact ca-n cazul ciorapilor de damã ori al tricourilor. Scriitorul de ficþiuni are o ºansã numai dacã sub ficþiune îngroapã, dar cam la suprafaþã, ceva din viaþa lui sau a altui personaj real, astfel încât cititorul sã se „prindã” ºi sã zicã „aha”. Cu ani în urmã, vorba lui Svejk, am auzit o doamnã profesoarã de la Facultatea de Filozofie de la Cluj spunând verde în faþã unor prozatori pesemne cam autobiografiºti cã literatura începe atunci când ai terminat cu propria biografie ºi reuºeºti sã creezi tu altele. Erau chiar anii când un Radu Cosaºu ne povestea cu voluptãþi din parte-i, dar ºi din aceea a cititorului, cum fusese apostrofat de femeia de serviciu de la „Gazeta literarã” cu vocabula „ficþionarilor”. Desigur, biata femeie se referea la toþi tinerii scriitori printre care dl Cosaºu se numãra în acei ani. Dar se mai referea ea ºi la un adevãr ascuns, bine camuflat sub zodia dublului limbaj, despre care mã apucasem ºi eu sã vã scriu, dar am ºters totul la repezealã. ªi anume la faptul cã toþi aceia, Radu Cosaºu, Nicolae Þic, Ion Bãieºu poate, publicau de zor reportaje despre realitatea socialistã, cosmetizând-o de sã n-o mai recunoºti, sã citeºti ºi sã nu crezi. Or, ea, femeia de serviciu ºtia foarte bine cum e realitatea socialistã ºi atunci îi trecea la creatorii de ficþiuni. Ficþiuni dictate de altfel chiar de partidul clasei muncitoare, deci ºi al femeii de serviciu de la „Gazeta literarã”.

Atunci, mã întreb, sã fie doar o compensaþie a lungilor ani de minciuni ºi ficþiuni, aceastã sete dupã real ºi real ºi real? Ar fi aºa dacã s-ar întâmpla numai în acele zone ale lumii care au stat sub zodia ficþiunii forþate ºi festive, dar dupã unele informaþii setea de real este generalizatã chiar în lumea civilizatã, care a evitat dictatura troglodiþilor de partid ºi de stat. În fond, clasele de jos, asemenea femeii de serviciu de la „Gazeta literarã” de altãdatã, au fost totdeauna mai aproape de realitate, au simþit-o mai bine, în timp ce aristocraþii, din rândul cãrora, într-o vreme, se recoltau cititorii de literaturã, au fost întotdeauna rupþi de ea. Or, astãzi trãim o epocã de intensã democratizare, care cuprinde, cum e ºi firesc, ºi gusturile publice. Cu atât mai mult cu cât numãrul, fie el ºi limitat, de cititori provine din clasele foste de jos. Cãci astãzi nimeni nu mai e de jos, nimeni nu mai e de sus, nimeni nu mai e în centru, nimeni nu mai e marginal. Cel puþin în teorie. Fiecare clasã care face, în istorie, un pas înainte sau în sus, îºi aduce cu sine, chiar într-o nouã stare ºi înfãþiºare, obiceiurile ºi gusturile, poate pe alocuri cosmetizate, dupã gradul de ipocrizie de care e în stare. Existã ºi atâþia oameni instruiþi, cu ºcoli de nivelul aristocraþiei de altãdatã, care cântã în struna prostului gust, pentru cã aºa e acum „trendy”, sau „cool”. În anii comunismului nu era nici „trendy” ºi nici „cool” sã le cânþi ãlora în strunã, ci era pur ºi simplu mortal sau aproape sã nu o faci. Dublul limbaj, poate chiar mai mult decât sau în colaborare cu somnul raþiunii naºte monºtri perfecþi. Iar lumea artelor e plinã de monºtri. Uitaþi-vã numai la filmele pentru copii, care depãºesc mult ceea ce ar fi fost considerat horror de adulþii de altãdatã.

Cel care se uitã multã vreme la un bloc de gheaþã devine ºi el, cu timpul, un bloc de gheaþã, am scris cândva nebãtând nici o ºa ca sã priceapã vreo iapã. Dacã înlocuim în aceastã, în fond, ecuaþie expresia „bloc de gheaþã” cu „monºtri” vom obþine un adevãr la fel de valabil, ba încã poate mai valabil, fiind ºi mai puþin metaforic decât cel dintâi.

Nu spun cine ºtie ce adevãr nou dacã afirm cã micul sau marele monstru din interiorul creatorului prinde viaþã, încet-încet, în interiorul cititorului sãu, iar acesta crede, chiar în acel moment, cã, în sfârºit, a înþeles opera. Or, cum astãzi autoreferenþialitatea este practicatã mai ales de persoane cu un interior extrem de tulbure, o spun ca ºi cum n-am fi mai toþi în situaþia asta, e ceva de transmis.

Dar dacã stãm ºi ne gândim mai bine, ce nu naºte monºtri în zilele noastre? Libertatea naºte monºtri, captivitatea naºte monºtri, dictatura naºte monºtri, democraþia naºte monºtri. Ne plângem cã ne-am înmulþit peste mãsurã pe acest glob ºi cã totul e cotropit ºi alterat, distrus de om. Dar la nici un recensãmânt al populaþiei nu se numãrã decât cei vãzuþi, nevãzuþii, monºtrii interiori rãmân pe dinafara statisticilor care se alcãtuiesc dupã aceea. Aºa cã nu fiþi triºti, poate cã va scãdea populaþia României ºi cea a Europei cu 50 % în anul 2000 ºi nu ºtiu cât, dar scãderea va fi compensatã, sunt sigur de asta, de numãrul tot mai mare de monºtri pe care fiecare cetãþean îi va creºte la sân ca pe ºerpii din prea cunoscuta vorbã ºi tot ca acolo ei îl vor devora. De altfel ºi acum suntem de cel puþin o sutã de ori mai mulþi decât ne numãrãm. Din satelit sau de pe uscat. Cât despre artiºti, romancieri mai ales, dacã n-au monºtri personali de expus pentru publicul avid, cât mai e, mai bine sã se facã, vorba lui Arghezi despre oarecum altceva, cãcãnari.