Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (54)

        de Gheorghe Grigurcu

Am observat că rîsul poate alcătui o probă redutabilă în aprecierea unei persoane. Mai cu seamă aspectul său oarecum involuntar, scurtcircuitînd supravegherea fie şi aproximativă a reacţiei, într-o spontaneitate nelipsită de surprize. Dincolo de stilistica socializării, apare o slobozire psihică primară. Test: felul cum răspund subiecţii în faţa debitării unor obscenităţi. Un bard complexat, cu rostire anevoioasă, emite la auzul vorbuliţelor deocheate un son hîrîit, jeturi de uimire satisfăcută, precum gîlgîirea vinului pe gîtlej. Cu pauze ca pentru a-şi trage suflarea. Buna dispoziţie i se aprinde treptat şi rezultatul e un hîhîit cvasicontinuu. Un universitar domnos, bătînd spre vîrsta a treia, îşi părăseşte pentru cîteva clipe ţinuta gomoasă spre a rîde complice, ca şi cum ar spune: „ei, m-ai prins! În intimitatea mea înţeleg prea bine porcărioarele astea vesele, am organ pentru ele! Pe undeva, se înţelege că avem un ce comun! Pentru moment, fraternizăm”. O poetă cultivată, cochet avîntată într-un cocteil de impulsuri al cărui conţinut se clatină uneori graţios, alteori preţios, îşi abandonează în modul cel mai neaşteptat poza obişnuită, de „cucoană”, spre a chicoti mai întîi înfundat, apoi, renunţînd cu totul la reţinere. Mai cu seamă dacă cel ce debitează propoziţiile licenţioase e un mascul cu oarece şarm. Sfîrşeşte prin a emite ţipete orgiastice, deşucheate, de bacantă dezlănţuită, gata a călca în picioare toate convenţiile. Vagonul de tren, cufundat în resignarea lui monoton-prozaică, se umple de un vacarm de lupanar.

*

Speţe de orgoliu. Orgoliul triumfal, gen punct ţintit, punct lovit (Doinaş), orgoliul curent, „de lucru” cordial-ţepos, din pricina formatului mai mic ce îngăduie hazul (Regman), orgoliul travestit în largheţea părelnic, doar părelnic aptă de o îmbrăţişare a tuturor formulelor, fie ele umaniste, creştine sau comunist-propagandistice (Balotă).

*

„A suferi trece; a fi suferit nu trece niciodat㔠(Léon Bloy). Întrucît trecutul absoarbe suferinţa în imuabilul intemporalităţii. O face una cu fiinţa noastră.

*

Forţa misterului constă în ipoteza verosimilităţii sale. În putinţa sa de-a se revărsa în real, modelîndu-i turbulenţele, ca şi cum el, misterul, nici n-ar fi existat.

*

Întîlnesc într-un film oarecare sintagma „nostalgia prezentului”. E cu putinţă o astfel de nostalgie la prima vedere neverosimilă? Poate că da. Prezentul cel atît de greu de delimitat nu e mai puţin enigmatic decît trecutul şi viitorul ce-şi dispută aria sa. Deoarece încearcă a se ficţionaliza instantaneu, imitînd celelalte două timpuri, aidoma acelor aparate de fotografiat performante care pot surprinde o imagine într-o infimă fracţiune de secundă (mi s-a spus că şi într-a mia parte a acesteia). A se desprinde de sine spre a se contempla în fulguranţele unei idealizări. A nu ne părăsi, încercînd a deveni esenţial, ergo intemporal.

*

A căuta ce? Desigur, sinele tău, indigerabil chiar pentru acest sine.

*

„Cartea lui Gabriel Liiceanu despre dosarul propriu de Securitate a dat naştere unor reacţii care învederează un nou tip de negaţionism, referitor nu la holocaust, ci la gulag. Înţelegînd prin gulag toate formele de exterminare fizică şi morală practicate de regimurile comuniste. Orice comentator are, desigur, dreptul de a susţine că nu i-a plăcut cartea sau că e prost scrisă. Nu şi că e fără rost şi impudic astăzi să-ţi prezinţi opiniei publice dosarul cu care te-a înzestrat Securitatea vreme de decenii, intrîndu-ţi cu bocancii în viaţa privată şi ţinîndu-te sub observaţie clipă de clipă, în pofida faptului că n-ai greşit cu nimic, şantajîndu-ţi rudele şi prietenii ca să te toarne. Din păcate, asta e principala obiecţie pe care o ridică Şimonca şi Rogozanu cărţii Dragul meu, turnător (Humanitas, 2013): la ce bun să mai dezgropăm morţii, se întreabă ei retoric. Cum la ce bun? Dar crimele nazismului la ce bun sînt denunţate sau pedepsite la mai bine de jumătate de secol după comiterea lor? Cei care le neagă existenţa sînt numiţi şi condamnaţi moral ca negaţionişti. De ce ar fi crimele comunismului imprescriptibile? Şi de ce nu i-am considera negaţionişti şi nu i-am arăta cu degetul opiniei publice pe alde Şimonca şi Rogozanu care se arată consternaţi de denunţarea acestor crime? Mai ales cînd asasinii lui Ursu sau torţionarii moral ai lui Liiceanu se află printre noi, încasînd pensii babane şi sfidîndu-ne cu imunitatea lor. E absolut jegos (nu-mi cer iertare pentru cuvînt) să le ţii partea şi să le cruţi bătrîneţea liniştită punînd la îndoială valoarea testimonială (încă o dată, n-o am în vedere pe aceea literară, în legătură cu care Şimonca şi Rogozanu se pot pronunţa nestingheriţi de scrupulele noastre morale) a unei cărţi precum aceea a lui Gabriel Liiceanu. Cum, adică, nu mai trebuie să ne pese de ce s-a întîmplat cu noi în trecutul regim? Fericiţi, voi care vă închipuiţi că n-aveţi nici o legătură cu moştenirea cu pricina fiindcă n-aţi trăit epoca decît la o vîrstă fragedă! Uitaţi-vă în oglindă şi veţi vedea pe obrazul vostru petele roşiatice şi de neşters ale modului comunist de gîndire – la ce bun memoria, cînd noi construim viitorul? – pe care vi l-au lăsat moştenire înaintaşii voştri mai puţin norocoşi” (România literară, nr. 47 /2013).

*

Réne Etiemble nu recunoştea dreptul la viaţă al versului liber. O ciudată îngustime la un spirit adesea de-o remarcabilă inteligenţă. Dar la urma urmei nu credea la fel şi Verlaine care numea eliberarea poeziei de tiparele formale consacrate o „bijuterie de două parale”?

*

Nu poţi iubi Cuvîntul fără a-l detesta în răstimpuri pentru că nu răspunde suficient năzuinţei tale de-a te identifica cu el. E ca şi cum ai fi lovit de cea mai gravă trădare de care poţi avea parte.

*

Azerbaidjanul, un model pentru noi? De ce nu, măcar într-o privinţă? În acea ţară statul a alocat cinci milioane de dolari construcţiei unui Muzeu al literaturii, în oraşul Gazeh, legat de o seamă de personalităţi ale culturii naţionale.

© 2007 Revista Ramuri