Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Armistiţiul de Crăciun

        de Nicolae Prelipceanu

Lumea occidentală a comemorat primul an al Marelui Război, primul mondial. La grande guerre în franceză. Noi, cei de-aici, ca-ntotdeauna la graniţele Europei, ne-am arătat mai indiferenţi, deşi am fi avut câte ceva de spus, aşa cum am avut şi atunci, e drept nu chiar din primul an, o oarecare contribuţie.

Dar nu despre bătăliile primului an şi nici despre contribuţia noastră, până la un punct eroică, este vorba în rândurile de faţă. Ceea ce impresioneaz㠖 dacă ştii – în desfăşurarea acelui prim an de război mondial este armistiţiul de Crăciun, oprirea ostilităţilor pentru câteva ore şi sărbătorirea naşterii lui Crist împreună, cu soldaţi şi ofiţeri ieşiţi din tranşee şi fraternizând într-un fel, nemţi cu francezi şi englezi. Au dat mâna, au fumat, au băut un păhărel împreună, armele au tăcut. După care s-a reluat omorul. Cine poate să ne spună dacă aceia care fraternizau, oamenii în uniforme diferite care-şi dădeau mâna şi fumau eventuala pipă a păcii se gândeau că, poate, mîine îl vor ucide chiar pe cel cu care se înfrăţeau acum sau dacă nu cumva el va fi cel care îi va ucide pe ei? Răspunsul este: nimeni. Şi cine ar putea să explice de ce oamenii aceia nu au refuzat, cu toţii, să mai lupte după acest armistiţiu spontan şi neplanificat de nici un comandament şi cu atât mai puţin de vreun guvern? Dacă te întrebi de ce n-a mai fost acelaşi armistiţiu şi în 1915 şi în 1916 şi în 1917, răspunsul ţi-l poţi da tot singur: pentru că, între timp, soldaţii şi ofţerii deveniseră alţii, nu mai erau civilii din – înc㠖 anul întâi al războiului, războiul îi transformase în alţi oameni. Singura concesie umană care li se mai făcea inamicilor va fi fost, poate, aceea de a le lăsa mormintele nevandalizate (cum s-a întâmplat în URSS unde, în al doilea război, cimitirele duşmanilor au fost distruse, astfel încât nici o urmă să nu mai rămână). Ceea ce mi-a amintit de cimitirul soldaţilor şi ofiţerilor germani care mai exista, prin 1986 cred, când am trecut pe-acolo, în drum de la Mărăşeşti la Mărăşti.

Oamenii din tranşeele anului 1914 mai erau încă asemenea celor dinainte, aşa cum cei din 1945, 46 sau 47 mai erau, în România, cei dinainte de război şi de ocupaţia sovieto-bolşevică. Şi cum oamenii din 1989 nu mai erau demult, transformaţi, de anii grei de duplicitate şi de luptă pentru supravieţuire unui regim ostil umanului, în nişte roboţi numiţi eufemistic – după tehnica minciunii comuniste – oameni noi. Din punctul de vedere al celor din 89, cei din 45 ar fi fost nişte – cum au fost botezaţi mai târziu cei păstrând unele legături cu esenţa trecută a umanului – expiraţi. Or, cu acei expiraţi s-ar mai fi putut construi o societate democratică în România, în timp ce cu oamenii noi mai greu, aşa cum s-a observat, de altfel, şi se mai observă încă, mai în fiecare zi. „Esenţa totalitarismului instituţionalizat este dispariţia totală a simţului civic şi a sentimentelor morale.” afirmă, cu îndreptăţire, H.-R. Patapievici, într-o conferință ținută la Boston College în 2013 și apărută sub titlul Memoria divizată într-un volum comun (O idee care ne sucește mințile, Humanitas, 2014), semnat împreună cu Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, sub titlul O idee care ne suceşte minţile, şi apărut la Humanitas, recent. Or, şi războiul, ca şi regimurile totalitare, fie comuniste, fie nazist-fasciste, modelează omul după nevoile lor şi nicidecum după acelea ale omului, cum pretinde, mincinos, doctrina comunistă cel puţin.

Cândva afirmam, şi cred că am repetat-o – dar cine să bage de seamă? – că educaţia comunistă seamănă cu acea deformare fizică pe care se spune că o practică mafia cerşitului pentru a obţine, din copii astfel „prelucraţi”, veritabili infirmi pentru trezit mila publică şi profitul lor. Un fel de deformare a fontanelelor încă moi ale unor copii mici, pentru a deveni roboţii apţi să execute ordinele dictaturii şi numai asta. Regăsesc acum la Gabriel Liiceanu, în cartea citată mai sus, un exemplu asemănător, cel privind deformarea picioarelor unor copii care să şchioapete în folosul mafiei cerşitului. Şchiopătatul acesta se vede pe-aici, pe la noi, cei din fostul lagăr comunist, cu fiecare pas pe care-l facem. Uneori mai reuşim să facem şi câte un pas normal, poate cㅄpas cu pas”, vorba dlui Iohannis, o să reînvăţăm şi noi să mergem normal, ca toată lumea. Sau poate că asta se va întâmpla abia cu generaţiile viitoare, cât mai îndepărtate de cele schilodite de educaţia marxist-leninistă şi ceauşistă, nu neapărat fiii acestora, încă prea influenţaţi de ele. Şi dacă evocăm – ceea ce s-a şi făcut – cei 25 de ani de la revoluţia română (fie şi furată), atunci să o spun fără ocol: ea a fost făcută de unii pentru alţii, dar nu pentru cei care trăiam în timpul său, ci pentru generaţii mult mai îndepărtate. Aşa cum – se spune – olarii chinezi pregătesc caolinul şi îl depun pentru nepoţii sau strănepoţii lor. Aş vrea să cred că revoluţia ne-a fost şi nouă, schilozilor de altădată, de folos. Poate că unora da, alţii au profitat doar de ea – şi nu la acest folos mă refeream. Dar cine ştie? Poate că şi ideea asta, cu folosul generaţiilor viitoare vine tot din celebra amânare a fericirii comuniste, mereu în viitor, mereu pentru alţii, nişte abstracţi urmaşi ai noştri. Niciodată pentru cei din prezent.

© 2007 Revista Ramuri