Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Complexul lui Satan”

        de Constantin M. Popa

Asemenea vechilor credinţe oculte care privilegiau ternarul unificând discontinuităţi în ipostaze nesperat de vii şi expresive, cartea lui Ştefan Bolea, AntiZeu, are arhitectura unui triptic alcătuit din ură (Odium), instinctul autodistructiv (Destrudo) şi indiferenţă (Adiaphoría). Pe traseul unui permanent descensus ad inferos, eul poetic se supune damnării sistematice în linia nihilismului asumat programatic, loc de convergenţă a nihilismului filosofic (Nietzsche), religios (M. Onfray) şi existenţial (Cioran).

Încătuşată în propriile revolte, situată în răspăr faţă de mainstream, fiinţa scindată a poetului îşi eliberează tensiunile în viziuni apocaliptice şi în îndemnuri anarhiste: „eu l-am omorât pe avraam/ tot eu pe iuda/ sunt zeu pentru unii, monstru pentru alţii/ eu am bombardat hiroshima/ eu, genitorul lui hitler/ sunt pentru unii lege, bici pentru alţii/ două rachete nucleare îmi bat în piept/ pe una e scris casa poporului/ pe cealaltă catedrala mântuirii neamului” („atac!”).

Infernul este văzut dinăuntru, în secţiune verticală, tăietura crudă, blasfematorie a verbului încorporează contorsionări fantomatice, crispări feroce, răceală rigidă în formulări ultragiind paremiologia: „cazi în groapa pe care mi-ai săpat-o/ dacă nebunul strigă că nu există Dumnezeu, acesta se/ simte obligat să admită că nu există decât nebunie/ al treilea ochi se activează când te lasă primii doi/ nimic nou sub soare? asta s-o intoneze doar cei care/ sunt prea laşi să-şi exploreze america proprie/ cine se scoală de dimineaţă, ajunge mai repede în infern/ cum îţi aşterne nessus cearşaful, aşa vei dormi/ vai de cei care înving, dacă învinşii sunt peoni/ felcere, te va ajunge otrava propriei afecţiuni/ rău cu rău dar mai bine fără bine/ morţii cu viii şi viii cu morţii/ viaţa nu se compară cu moartea, nici moartea cu învierea/ leagănul e prototipul dricului/ mortul de la groapă se întoarce nuntaş/ nu vă fie teamă, morţii nu mor, ci ne supraveghează/ dezaprobator/ sabiei i-e silă de capul plecat, de aceea nu-l taie/ vorba dulce aduce efectul revigorant al unui analingus/ dacă ai carte, ai parte de o viaţă plină de frustrări şi/ privaţiuni... etc. etc. („destructio”).

Radicalizarea refuzului excită energii negative, iubirea decăzută în visceralitate e un coşmar „absolut”, o inegalabilă pedeapsă: „oale şi ulcele e acum iubirea noastră/ oale şi ulcele fata de care m-am îndrăgostit// eşti icoana unui leş/ eşti propria ta fantomă, eu, propriul meu coşmar// surâsul tău a devenit grimasă, surâsul meu – mârâit// dacă tu eşti gunoi, eu sunt şoarece/ dac㠖 şobolan, şarpe/ dac㠖 şarpe, eu – şerpar/ eşti resturile de la masa mea/ când cumpăr, tu vinzi/ lumina din ochii tăi începe să se-mpută/ şi dintre dinţi îţi licăre un vierme/ te-văluie o halenă sepulcrală/ de parcă şi sufletul ţi-ar fi putrezit// nu-mi pot imagina ceva mai scârbavnic decât făptura ta/ eu cumpăt, tu vinzi// îţi vorbesc pentru ultima dată/ eu, murmurul de la abator/ oftatul colectiv din lagăr/ cuţitul din inima ta („ura absolută”).

Nihilismul devine o experienţă pe cont propriu, cu balans între angajarea sinucigaşă („n-am nici un argument împotriva sinuciderii – laşi sunt/ cei temători să deschidă cătuşa – dar ura pentru mine/ este doar un strop din cea pe care o port universului/ şi vreau să fie furtună când mă înfăşor în flăcări şi mă/ detonez”) şi masca inhibatorie a melancoliei („masca mi-ar ţine hăţurile şi m-ar struni dacă aş încerca/ să evadez/ tristeţea din ochii tăi mă atrage/ probabil că nu aş fi capabil decât s-o sporesc”). Pe bună dreptate, Basarab Nicolescu observa c㠄nihilismul lui Ştefan Bolea este o mască în spatele căreia se ascunde o inocenţă perpetuu incandescentă”.

Adevărurile teribile, dureroase, presupun efortul abolirii prejudecăţilor prin dinamitarea oricăror iluzii şi a platitudinilor istorice de gândire: „pământul este plat/ maimuţa – un produs secundar al evoluţiei umane/ soarele – un neon de spital/ stelele – păianjeni crucificaţi/ adam şi eva – doi demoni evacuaţi din infern/ laptele este stricat...“ etc. („prejudecata adevărului”). A se vedea şi definiţiile adevărului din poemul „temperatur㔠sau jocul suprarealist din „dicţionar”, amintindu-l pe un Gherasim Luca. Anvergura demersului poetic al lui Ştefan Bolea se poate descifra şi în poemele-avertisment, „graniţa deschisă ca venele”, despre compenetrarea geopolitică („chişinău românia/ balcic românia/ herţaromânia/ cernăuţi românia/ ismail românia/ dar atunci când interpreţii teatrului maghiar anexează clujul/ scena devine inviolabilă precum cea a unei ambasade/ de altfel prusia orientală se întinde până la peleş/ dar şi siberia până-n debrecen”), în „ordinul asasinilor”, un fel de manifest al postumanităţii, ori, din ciclul poemelor scurtissime, „d. iacobescu”: „între paginile ediţiei princeps din quasi s-au presărat / bacili koch”. Să notăm, în treacăt, că Ştefan Bolea este şi realizatorul unei excelente ediţii D. Iacobescu (apărută la Ed. Aius), fragment dintr-o proiectată contra istorie a poeziei româneşti.

Dacă prezenţa într-o lume care şi-a pierdut sentimentul de sine al diabolicului (Dracul, Satan, Teufel) hipnotizează privirea obturată de lentile spectrale, ochiul poetului înregistrează cu detaşarea camerei de filmat „un timp real” convertit, totuşi, finalmente în grimasă: „pe canalul 999 se transmite o piesă de teatru alegorică/ în care se joacă moartea mea/ am râs atât de tare că televizorul s-a stricat” („death is on the tv”).

AntiZeu este cartea unui simptomatic „arheolog al prezentului”. Ca şi Michel Onfray, gânditorul de la Argentan, Ştefan Bolea meditează la posibilitatea de „a crea libertatea”.


© 2007 Revista Ramuri