Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cel din urmă optzecist - un „transatlantic” cu idei

        de Horia GÂRBEA

 

Pe la începtul anilor 1980, Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu, își trăia, la Casa Studenților din București, apogeul. Era locul unde își căutau consacrarea, mai sigură decît prin volume și cronici, poeți de toate vîrstele. Generația 80 se lansase și fusese acreditată în literatură cu toată furia oficialităților. Nu suportau această artă „decadentă”. Cărțile celor mai importanți poeți și prozatori ai mișcării apăruseră, antologii precum Aer cu diamante, Cinci, Desant 83 fundamentaseră o nouă paradigmă literară. Anul 1983 a însemnat sfîrșitul Cenaclului de luni. Pentru cenzori, prea tîrziu, opteciștii urcau spre zenitul carierei lor.

Numeroși erau tinerii de toate profesiile care citeau la Cenaclul de luni, priviți cu bunăvoință de corifeii optzeciști și de mentorul lor, Nicolae Manolescu, a cărui autoritate era indiscutabilă. Erau percepuți ca ultimii veniți în „generație”, căci de nouăzecism nu se pomenea încă. Printre ei mă număram și eu alături de Daniel Bănulescu, de „grupul de la Brașov”, Valentin Iacob și alții.

La Cenaclul de luni l-am cunoscut pe Liviu Georgescu, poet de talent și tînăr medic, mai mare ca mine cu patru ani, apropiindu-se de 25. Era un poet rezervat, încrezător în talentul lui, ușor ironic față de excesele textualiste și demonstrînd, chiar și în versuri, un fin simț al umorului, dar extrem de politicos. Scria pe atunci poeme lungi, bogate lexical, cu sintaxa voit și paradoxal fracturată. Cenaclul s-a desființat cu forța. Am pierdut urma lui Liviu Georgescu. El a plecat în SUA, dar nu s-a lăsat de poezie. A debutat în 2000 și a publicat șapte volume de versuri, ajungînd să primească Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Orologiul cu statui în 2004.

Volumul pe care astăzi îl recomand cu căldură cititorilor nu este unul de poezie (Transatlantice, Ed. Paralela 45, cu o postfață de Daniel Cristea-Enache). El se situează între jurnalul de călătorie și eseu. Periodic, Liviu Georgescu își vizitează „Europa natală”. Desigur și țara de origine. Aceste drumuri îi prilejuiesc mai puțin impresii turistice, ba nici chiar artistice. În schimb îi provoacă texte care la rîndul lor constituie o incitare pentru cititor, fie că el a trecut sau nu prin locurile evocate. Faptul e secundar, călătoriile lui Liviu Georgescu sînt unele în spirit. Notația despre obiectele banale e relevantă și păstrează ironia tînărului coleg de cenaclu de acum 25 de ani. Sigur, casa lui Beethoven e strîmbă și opera titanului de la Bonn îl evocă sarcastic pe Schopenhauer. V-ați fi gîndit la asta?

Eseurile lui Liviu Georgescu, în care geografia e un simplu pretext, ajung foarte repede la enunțuri poetice. Dar nu pierd savoarea faptului viu. Interpretat tot „pe viu”, precis, în graba trecerii. Diagnostice ale unui medic grăbit pe care îl așteaptă la ușă atîția și atîția pacienți ai istoriei!!

 

Mai tare ca Dan Brown!

Știați că Pămîntul este numai un poligon de încercări? Această planetă este artificială, creată de ființe inteligente de pe o planetă identică și care vor să vadă astfel cum se va desfășura viața lor. De aceea la noi faptele se petrec cu mult mai repede decît „la ei” pentru ca „ei” să aibă timp să observe evoluția sau involuția noastră care îi așteaptă și pe ei. Nimic din ce s-a petrecut în istorie nu a fost întîmplător! Profesorul Adam a înțeles asta studiind momente de cotitură, sau care puteau fi astfel, precum domnia lui Alexandru cel Mare! Desigur, cei care planifică și supraveghează lucrurile pe Terra au și aici o bază. E Centrul, subteran și secret. Dar oare profesorul însuși a descoperit acest lucru, a fost răpit și a reușit să scape sau este un nebun ținut în ospiciu care are obiceiul să spună tuturor vizitatorilor ocazionali această poveste?

Iată, foarte pe scurt și foare reductiv, nucleul poveștii în jurul căreia se țese lungul roman recent al lui Gelu Negrea Codul lui Alexandru (Ed. Cartea Românească). Autorul își propune să parodieze destul de acid Codul da Vinci, la care face numeroase trimiteri, acțiunea și misterele fiind legate direct și de Stăreția Sionului, de rudele abatelui Sauniere, de Comoara Templierilor, Sfîntul Graal și alte o sută de mistere. Totuși, în ciuda parodiei și pentru cine nu o observă, romanul se ține și în sine, ca thriller.

Gelu Negrea este cunoscut în lumea literară pentru volumele sale de critică, la rîndul lor non-conformiste dar cît se poate de serioase. Romanul pe care îl publică acum constituie debutul său în acest gen, făcut la o vîrstă și o experiență literară care sînt ale maturității depline. Criticul știe multe despre literatură, îi cunoaște ispitele și limitele și se joacă inteligent cunoscînd bine regulile jocului. El nu își face iluzii prea mari despre puterea... iluziei și înțelege perfect să manevreze farmecul misterului și al erudiției ca să glumească, plin de vervă și spirit. Este o plăcere pentru un cititor care dorește destindere să parcurgă Codul lui Alexandru. Este o bucurie pentru cei care, mai mult, pot gusta cartea din perspectiva ei parodică, ludică, felul în care Gelu Negrea potrivește mărgelele de sticlă ale ficțiunii și ale informației obiective. În orice caz, o carte agreabilă, spirituală, pe-alocuri doctă și foarte des comică în mimarea seriozității.

 

Dicționarul unui singur personaj

Descrierea unei fotografii vechi, ieșite accidental dintr-un teanc la „loteria” celor de familie, îi poate prilejui lui Valeriu Cristea un scurt eseu de o intensă acuitate a observației și dezvăluind o imensă, aproape insuportabilă pentru cititor, sensibilitate. Volumul său Bagaje pentru paradis se află la limita dintre jurnal, eseu și proză, fragmentele fiind, de la o pagină la alta, preponderent memorialistice, eseistice sau chiar ficționale.

Cartea a apărut în primă ediție în 1997, cu doi ani înainte de dispariția autorului, fiind ultimul său volum antum. Este reeditată acum la Editura Cartea Românească unde a apărut și După-amiaza de sîmbătă (1988) cu care formează un dublet. Ca și volumul anterior, Bagaje pentru paradis poate fi citit din unghiuri diferite, foarte diverse. Este în primul rînd un document despre ultimul deceniu al comunismului în genere și în special despre lumea literară din România în acest deceniu. Este apoi jurnalul unui scriitor, un ins de maximă sensibilitate umană, dar încărcat cu o percepție filtrată de cărțile scrise și citite, de cele studiate temeinic, nu răsfoite, așa cum este pentru Valeriu Cristea opera lui Dostoievski. Mai este apoi acest volum jurnalul unui intelectual oprimat întîi de un regim totalitar, exmatriculat în 1959 pentru a se fi solidarizat cu un coleg „judecat” și „demascat” politic,  apoi de o „libertate” în care nu i se recunoaște, paradoxal, dreptul la opinia diferită. 

Mai importantă însă mi se pare o altă perspectivă asupra cărții, una pe care o are și prefațatorul ediției 2007, profesorul Livius Ciocârlie, un intelectual înrudit prin sensibilitate și chiar prin abordarea literaturii cu Valeriu Cristea. El sesizează drama autorului ca pe un paradox al artistului. Omul ar trebui ferit de suferință, scrie Livius Ciocârlie, dar artistul are nevoie de ea. Vulnerabilitatea, senzitivitatea extremă a lui Valeriu Cristea îi formează eul artistic.

Dacă asemenea calități îi oferă scriitorului șansa de a-și aduna „bagaje pentru Paradis”, este sigur că ele îi permit să adune și lucruri care rămîn aici, pe Pămînt, la plecarea lui către acest Paradis. Mă refer, desigur, la opera lui și la tot ceea ce ea transmite cititorului. Puține scrieri literare, fie ele confesive sau de imaginație, oferă imaginea unei asemenea delicateți, unei asemenea fragilități. A fi delicat și fragil nu înseamnă a fi „slab”, scria cîndva Alexandru Paleologu, comentînd un film al lui Tarkovski care desigur i-ar fi plăcut lui Valeriu Cristea. Nu rezultă de nicăieri că l-ar fi văzut, dar e foarte probabil. Ceea ce este fin și delicat pînă la sfărîmare sub simpla atingere este de fapt viu și, prin urmare, puternic!

Forța lui Valeriu Cristea este a talentului său, a mulțimii de bagaje pe care, nu știm dacă le-a putut duce cu el „dincolo”, dar este sigur că le-a lăsat între paginile lui. După-amiaza de sîmbătă și Bagaje pentru paradis sînt cărți absolut tulburătoare despre un scriitor important care devine și un personaj memorabil.

 

© 2007 Revista Ramuri