La-nceput de septembrie, lumina

plimbă prin aer corăbii încărcate cu aur topit:

o să le verse-n amurg peste casele oraşului, pe străzi.

Nu bate vântul şi nu plouă.

Nicio ameninţare, nicio îngrijorare.

Aerul e de un albastru intens, fără pată,

cum trebuie să fie sufletul unui schivnic.

Nu e nici prea cald şi nu e nici răcoare –

e desăvârşit, ca-n paradis.

Copilul care se naşte acum

n-are moartea în el, trăieşte

până la capătul lumii.

Ei, dar ce oraş descriu eu, şi ce lume?

M-am defectat: dau ca sigură minunea,

văd ceea ce nu există,

m-am împotmolit într-un vis

şi cred că e viaţa.

Totuşi, n-am greşit:

vuind, văd căzând, mă îneacă

un torent de aur topit.

Amurg, la-nceput de septembrie.