Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un Bacovia plin de secrete

        de Gabriel COȘOVEANU

Unele cărți din sfera inter­pre­tării, nu multe, rezistă bine și la o relectură dezinhibată de grila ideologică, aceea care le perturbase acestor cărți, în diverse procente, geneza. Este și cazul unei monografii semnate Dinu Flămând despre poetul Plumbului, apărute acum mai bine de două decenii, reluată, cu adăugiri, sub titlul Ascunsul Bacovia (Pergamon, Bistrița, 2007). Flexibilitatea analizei, ideația, tonul degajat și totuși foarte precis în accente, în fine, libertatea și plăcerea asociativității fac din volum una dintre exemple de cum se poate scrie, imaginativ și în același timp extrem de aplicat, un studiu amplu dedicat unui autor. Sesizând un Bacovia fals monoton, un orchestrator surprinzător de efecte, în ciuda măștii/pozei sale de neajutorat, chiar un paradoxal învingător (aici ipoteza de lucru converge, fortuit însă, cu aceea a lui Lucian Raicu din Calea de acces, pentru că cei doi critici nu știau unul de eseul celuilalt), Dinu Flămând își expune premisele cu claritate; „Există un Bacovia ascuns, un poet nebănuit, retras în propria lui poezie cu numeroase sertare secrete, trape și dificultăți, cu planuri multiple disimulate în tablourile aparent plate, cu sentimente amestecate și contrastante acolo unde ni se prezintă doar confesiunea ce nu pare să pună nici o problemă, din moment ce figura tutelară a poemului nu face decât să cerșească o anumită compasiune”. Familiarizat cu teoriile lui Freud și, mai ales,  Jung despre procesul creației, eseistul ne propune explorarea unui teatru de umbre, scăldat într-o ironie abia detectabilă, unde cunoscutele date biografice (fobiile  meteorologice, degringolada etilică, traiul minimalist etc) basculează în elementele unui veritabil mister – acela al supremului inadaptat care degajă o „stranie energie”.

Dintotdeauna Bacovia și-a certat intimitatea, care, reprimată și tantalizată, amenința cu revenirea fantomatică, ca în poesca Prăbușire a Casei Usher. Închiderea profundă a iubirii într-un cavou – formă a autoflagelării – se deschide spre excesul senzorial, către percepția auditivă acută, exact în sensul în care definește Bachelard imaginația (în Pămîntul și reveriile odihnei), ca fiind „mai întîi subiectul tonalizat”. Din acest punct de vedere, sensibilitatea specific bacoviană la pulsatil și vibrație se nutrește dintr-un principiu absolutizat al unei bune descrieri, cod citat după sapiențialul arab: cea mai bună descriere este aceea care face din ureche un ochi. Răspunsul supradimensionat la stimulii externi de natură auditivă fac din atenția marcată biografic a poetului (la școală, contorizat cu „atențiune mare”, fiind „cel mai tăcut din clasă, cel mai cuminte”) o încordare perpetuă, o pândă, un soi de agitație teribilă, căci ea apare secretată de un spirit placid placat pe un corp debil, atins de paludism.

lipsa de voință bacoviană, cu explicație colorată patologic sau nu (frustrări suprapuse, recursul la alcoolism, pantele depresive), poate bascula în puseu artistic, trimite la valențele condensate în formula străveche, hibrid de nostalgia originilor și dorință compensatorie la nivel imaginal: „Căci dacă un copac este tăiat, există speranță, el va mai crește și va mai avea mlădițe; deși rădăcina lui a îmbătrînit în pămînt, iar trunchiul este ca mort în pulbere” (Cartea lui Iov, XIV).

Personalitatea bacoviană este alcătuită din substanța suferindă a dominatului. Aici, Dinu Flămând decelează câteva linii înșelătoare, în sensul că toate figurile ratării converg într-o poziționare avantajoasă pentru poet, altcumva decât „înălțarea” romantică, luciferică, de tip eminescian. Ratat ori nu, fascinatul de cădere rămâne neangajant, caleidoscopicul citadin îl hipnotizează, însăși ideea de ofensivă îl paralizează. Problema consistă în faptul că reculul, spre deosebire de elanul ascensional/dinamic (extensibil, cu semn întotdeanuna „pozitiv”), presupune și vertijul, atunci când devine, din semn al instinctului de conservare, un război de uzură cu existentul. Astfel se încheagă un psihism descendent, care dinamizează (încă o dată – paradoxal) imaginile căderii și strivirii, prin demonizarea gravitației. Și ce altceva reprezintă accelerația gravitațională, în cîmpul defulării, decît o primejdie efemeră ?

Comentând planarea și căderea, două axe ale universului bacovian, Dinu Flămând descrie mișcările psihismului involutiv, în măsura în care aceste mișcări corespund unei taxinomii trasate (cam pozitivist, e drept) de Freud, în Psihopatologia vieții cotidiene. Fără să girăm numaidecît metoda medicului vienez, reținem că fraza spartă, ignorîndu-și destinatarul și suspendând, în egală măsură, emițătorul, restituie imaginea unui act aparent neîndemânatic și confuz care are, însă, o siguranță – și chiar o violență față de retina noastră, sau față de ochiul-ureche – pe care poetici diverse și-ar dori-o în regim perfect conștient. Relieful accidentat al reflecțiilor în proză – de care eseistul se ocupă într-o secțiune finală – corespunde voinței de a uita, exprimată, sarcastic, auto-minimalizator, prin căderea, la tot pasul, în lapsus-uri. Fostul adolescent friabil și hipertimid avea formula poetică deja forjată (multe texte din volumul de debut au apărut cu peste un deceniu înainte, iar poemul liminar fusese citit la cenaclul Literatorul încă din 1903, anul bacalaureatului tardiv dat de Bacovia). Memoria tînărului, în tentativa de a se debarasa de balastul complexului bolii, ca frână socială (în special erotică), operează două mișcări specifice, detectate, persuadant, de Freud: condensarea și deformarea.

De irealizarea lumii bacoviene este responsabilă numita conștiință a „bolii creatoare”, cu eliberarea amânată; curent, poetul își explică inerția prin „lașitate”, în timp ce cunoștințele lui vorbesc de o obscură, chinuitoare „greutate în exprimare”. „Ora satanică”, obsesiv, crispat pomenită, se dovedește aceea sterilă, dovadă că psihismul regresiv și inerțial intens comentat păstrează totuși, măcar la nivelul fantasmei, credința în spargerea cercului monoton de eșecuri spectrale, vinete precum chipul omniprezentului înecat. Ceea ce numește Freud mutilare voluntară (prin recluziune, în virtutea unui pact cu demonul amoralismului) devine motor poetic, nu în sensul banal compensatoriu pentru inactivitatea/ineficiența diurnă (poetului i-a fost, pare-se,  imposibil să respecte vreun orar, vreodată), ci în direcția limpezirii expresive a așa-numitei „lașități” : „Tot mai tăcut și singur / În lumea mea pustie – / Și tot mai mult m-apasă / O grea mizantropie. // Din tot ce scriu, iubito, / Reiese-atît de bine / Aceeași nepăsare / De oameni, și de tine.” (Ego, în Cu voi). O gesticulație mai degrabă expresionistă detectează frecvent D. Flămând, trimiterile la Munch și la Benn (cu ceea ce numește el „artă anahoretă”) fiind judicioase și nuanțate. Agitația interioară (sub forma isteriei, spre pildă) este evidențiabilă și statistic. Cu sugestii din Ion Caraion și Sanda Golopenția-Eretescu, criticul atestă prezența covârșitoare a verbului în vers, dovadă a mecanismelor obsesionale, dar și a unei anumite concreteți. „Romanticul – notează Flămând – era angelic și straniu, simbolistul poate fizic și straniu”, mod de a spune că mulți artiști simboliști (dar și expresioniști, decadenți, de tip dandy) au devenit „bolnavi” sau „blestemați” fără „să presupunem prin asta o declasare trupească”. Interferențele cu fiziologia romanticului sunt numeroase, și trecerea lui mal du siècle în spleen beneficiază de pagini consistente în Ascunsul Bacovia, ca și modificarea perceperii existenței tragice, de la „măreția” romantică la mediocritatea și fadoarea dobândite prin dezvoltarea orașului-furnicar.

O mențiune aparte merită abordarea unor texte grav distorsionate ideologic la un moment dat; se atrage atenția asupra modului în care nu ar trebui citit sub nici un motiv Bacovia, un exemplu celebru fiind Serenada muncitorului: „În cazul când nu te întrebi de ce «serenadă» (și de ce nu madrigal sau «aubade», din moment ce se face bizara referință la un gen liric sentimental!), atunci când e vorba de un portret generic și deloc romanțios, cel al pălmașului proletar, riști să treci deja pe alături. Titlul poeziei este deja primul moment al insolitării de tip bacovian, primul lui secret, iar dacă nu iei în seamă această deviere indusă textului, aproape imperceptibilă, înseamnă că ai pierdut intrarea în Bacovia”.

Ascunsul Bacovia e un volum dens, foarte solid filologic vorbind, făcut, neîndoios, de un profesionist al cuvântului, dar și cuceritor prin franchețe, limpezime, raportare neservilă și necripată la surse, și, nu în ultimul rând, prin vioiciunea schimbării de registre critice, căreia Dinu Flămând îi spune metodă cu mai multe metode.

© 2007 Revista Ramuri