După atacul de la Paris, de luna trecută, stăruie o întrebare: avem voie să ridiculizăm credinţa altor oameni? Şi perechea ei: în cazul în care religia cuiva a fost ridiculizată, are acest cineva dreptul să-i omoare pe cei care au făcut-o? Problemă spinoasă, trebuie s-o recunoaştem. Dacă suntem înclinaţi să răspundem da la prima întrebare, trebuie să o facem abia după ce ne întrebăm cu ce ochi am privi nişte caricaturi avându-i ca subiect pe Isus Cristos, pe Fecioara Maria, pe Dumnezeu însuşi. (Dacă-mi aduc eu bine aminte, Dumnezeul cu barbă albă al copilăriei mele semăna al dracului de bine, Doamne iartă-mă, cu o caricatură din Charlie Hebdo-ul de azi, dar autorii lui nu erau nici împuşcaţi şi nici măcar huliţi, ci dimpotrivă.) Pentru europeanul de azi e limpede un singur lucru: că nu are voie să ucidă, orice s-ar întâmpla. Că o crimă nu soluţionează niciodată nimic, dimpotrivă, deschide alte şi alte probleme, dacă a fost concepută ca soluţie la una singură.

Când cu atacul de la Charlie Hebdo, lumea românească, dar poate că şi altă lume, s-a împărţit în două: cei care susţineau că ai dreptul să-ţi baţi joc de absolut orice şi cei care spuneau „până la religie”. Probabil că publicaţia franceză Charlie Hebdo a dus lucrurile mult prea departe, sunt de acord, deşi, în sinea mea, de fost practicant al acestei meserii pe muchie, care este gazetăria, accept că un gazetar are toate drepturile, inclusiv acela de a ridiculiza o credinţă, fie ea cât de răspândită. Personal nu aş citi o asemenea gazetă. Şi nu din cauză că îşi bate joc de vreun profet sau altul, ci pur şi simplu pentru că nu mi se pare deţinătoarea unui umor de prea bună calitate. Când calc prin Franţa şi aleg vreo revistă de caricaturi, prefer Le canard enchaîné oricărui alt hebdo ironic. Dar asta nu înseamnă că o asemenea altă revistă nu are dreptul să apară şi, apărând, să publice tot ce trece prin capetele colaboratorilor săi. Aşa cum cred că oamenii trebuie să aibă dreptul de a crede în ceva, cred şi în dreptul oamenilor de a nu crede în acel ceva, precum şi de a crede în altceva. Dar mă cam îndoiesc de dreptul celor care cred în una de a-i numi necredincioşi pe cei care cred în alta. Iar dreptul jurnalistului de a ironiza o credinţă sau alta sau pe toate (cazul lui Charlie Hebdo) decurge chiar din cel de mai sus.

Papa Francisc a spus, cu aerul său firesc de om normal, că ai dreptul să-i dai un pumn celui care îşi bate joc de credinţa ta. Dar un pumn în cap nu este un glonţ în cap, asta a vrut să spună Papa.

Războaiele religioase au caracterizat lungi secole în Europa, însă civilizaţia noastră a depăşit de mult această fază. Deşi, dacă ne gândim la războaiele din fosta Iugoslavie şi la atacurile teroriste din Irlanda… nu suntem nici noi, europenii, chiar atât de avansaţi.

Toată această frământare a lumii islamice, care se simte insultată grav şi declară că nu-i va ierta pe cei care o insultă, aminteşte de o fază a istoriei europene, trecută de mult în manualele de istorie. Şi anume de cruciade. Nu este, oare, acest război, pulverizat în atacuri teroriste, o altă formă a cruciadei, o semiluniadă? Acum aproape o mie de ani europenii găseau că e de datoria lor să elibereze pământul sfânt căzut în stăpânirea necredincioşilor şi o făceau în numele crucii. (Necredincioşi erau, atunci, dar mă tem că şi azi, toţi cei care credeau, dar în altceva.) Numai că unele dintre acele cruciade au fost îndreptate chiar împotriva Bizanţului credincios, încă necucerit de necredincioşi. Înainte de a cădea în mâna turcilor, Bizanţul credincios din Est a căzut în mâna credincioşilor din Vest. Care erau, ştie toată lumea, tot creştini, ca şi cei trecuţi prin foc şi sabie atunci. Dar asta se petrecea în drum spre pământul sfânt, ţelul iniţial. E drept, pământul acela fusese cucerit de populaţii de altă credinţă decât a celor care-l considerau sfânt. S-ar putea invoca, acum, în secolul XXI, faptul că arabii atacă Europa deoarece au stăpânit cândva mare parte a sudului ei şi doresc să o recucerească. E drept, partea aceea nu e, pentru ei, pământ sfânt, cum era Palestina pentru creştini. Profetul lor îşi are originea şi teritoriul în alte zone ale lumii decât Europa. E drept, cucerirea Europei, căci de asta este vorba în fond, se face în virtutea unei dorinţe de expansiune a credinţei islamice, care tinde (şi o mărturiseşte fără nici o ruşine) să se întindă asupra întregii lumi, aşa cum şi-a dorit, de altfel, şi creştinismul nostru. Dacă ar face-o aşa cum au făcut misionarii catolici, n-ar fi nimic de zis, oricine vrea, poate să-şi aleagă ce religie vrea, conform informaţiilor sale şi conform înclinaţiilor sale, în urma pledoariilor celor veniţi să-l convingă de un adevăr străin până atunci. Există, astfel, ori se spune că există, o sumă de europeni deloc de origine arabă, care trec la islamism în zilele noastre. Să le fie de bine. Numai că, în ritmul actual de islamizare, s-ar putea să mai dureze câteva milenii împlinirea dorinţei de mai sus, iar viaţa musulmanului, ca şi a oricărui alt om, e scurtă şi el vrea să-şi vadă împlinite idealurile acum, pe loc. Dar ce împlinire, acum, pe loc, e asta, cu gloanţe ce, până la urmă, se întorc împotriva celor care apelează primii la ele?

Am mers prea departe. Ar fi trebuit, poate, să observ că a considera că-ţi aperi credinţa ucigând pe cei care profesează alta ţine de o epocă a barbariei umane, pe care multă lume o credea depăşită. Dar omenirea îşi trăieşte, se pare, toate epocile istoriei în acelaşi timp, ici una, colo alta, dincolo cea de-a treia şi aşa mai departe. Omenirea nu înaintează ca un front, sau ca un tsunami, implacabil şi în acelaşi timp. Rămân zone care-şi trăiesc alţi evi decât altele, într-o diversitate care ar fi pitorească dacă n-ar fi periculoasă, după cum se vede în aceste zile. Imaginaţi-vă cum ar fi reacţionat un credincios de pe vremea lui Mihai Viteazu la auzul celebrelor versuri parodice: „Iar Mihai Viteazu, peste două ceasuri/ ‘Nalţă-o mânăstire şi trei parastasuri…” Deşi n-avea arme Kalaşnikov, ar fi pedepsit şi el destul de drastic o asemenea blasfemie. Sau Ştefan cel Mare şi, zice-se, sfânt. Că despre Gelu, Glad şi Menumorut n-avem cum să ne imaginăm ce-ar fi făcut din moment ce nu prea ştim mare lucru despre obiceiurile lor.

Caricatura, ironia dusă până la blasfemie este un dat cucerit de Europa de azi şi, fireşte, de celelalte continente unde acest tip de civilizaţie s-a instalat. Pe de altă parte, trebuie să observăm că nu toţi cei care se instalează, ei, în Europa ori în alte continente europenizate, înţeleg pe ce lume trăiesc. Îşi aduc cu ei lumea de-acasă – ştiu, au plecat de-acolo ca să trăiască mai bine – şi, mai mult, vor să o impună cu de-a sila, cu Kalaşnikovul şi alte arme de asalt, celor din jur.

Când îmi aduc aminte că Franţa a fost ţara care s-a opus ca-n proiectata Constituţie a Uniunii Europene să se facă referire la originile creştine ale acestui continent, şi, deci, ale Uniunii Europene, parcă-mi vine să spun că – Doamne fereşte! – aceste atacuri, inadmisibile totuşi, sunt o lecţie. Dar o lecţie care va fi, oare, înţeleasă? Şi dacă da, nu cumva prea târziu?