Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Camilopardul autoficţional faţă cu reacţiunea critică

        de Gabriela Gheorghişor

Despre voga autoficţiunii în Franţa ultimelor decenii a scris la noi, acum câţiva ani, Alexandru Matei, în Ultimele zile din viaţa literaturii. Fără tradiţia literaturii personale din Hexagon, acest gen hibrid, care îşi joacă existenţa între autobiografic şi ficţional, are deja reprezentanţii săi în spaţiul cultural autohton. Aceştia vin mai ales din tânăra generaţie douămiistă, iar cărţile lor nu au trecut prea bine vămile criticii estetice. De aceea, demersul Florinei Pîrjol de a cartografia avatarurile genului în literatura română actuală incumbă un dublu risc: unul ţine chiar de versatilitatea autoficţiunii, un fel de camilopard al literaturii, al doilea, de exercitarea funcţiei critice pe un corpus de texte inconsistent.

Autoarea Cărţii de identităţi este conştientă de astfel de riscuri, pe care le expune cu umor şi autoironie, vorbind despre seducţia autoficţiunii cu „strălucirea ei kitsch (bling bling, îmi vine să zic)“, despre îndoiala faţă de importanţa disecării acestui tip de texte, despre „iadul clasificărilor, al tiparelor (niciodată suficiente), al observaţiilor contradictorii, al diferenţelor ideologice, culturale dintre o piaţă culturală şi alta“, despre fragilitatea teoretică a conceptului. Cu toate că în analiza propriu-zisă a cărţilor nu renunţă la judecăţile după criteriul „tare“ al esteticului, justificarea studiului său o găseşte mai degrabă într-o zonă care ţine de sociologie şi antropologie: voaierismul publicului (românesc), mare devorator de „ficţiuni personale în toate formele posibile – de la autobiografiile unor personalităţi şi autoficţiuni până la bloguri personale şi reality-show-uri“ şi „desacralizarea“ sau „decăderea“ literaturii în societatea de consum, obligată, pentru audienţă, să intre în concurenţă cu industriile entertainment-ului. Cheile de lectură sunt prezentate în capitolul Câteva elemente pentru o poetică a genurilor personale. Autoficţiunea, un excurs sintetic în istoria şi bibliografia teoretică a literaturii personale (din Antichitate şi până azi), trecând prin autobiografie, roman autobiografic, roman personal, roman intim, „récits de vie“, „écriture du moi“, autoficţiune. Hărţile teoreticienilor, deşi mizează şi pe elemente formale, nu pot trasa graniţe ferme între toate aceste categorii în care intră, în doze variabile, ingrediente autobiografice şi ficţionale. Autoficţiunea, botezată astfel de Serge Doubrovsky, pe coperta a patra a romanului său Fils (1977), devine ea însăşi o hidră alunecoasă, atât pentru cei care încearcă s-o definească, dar şi pentru cei care o practică (deseori, unii şi aceiaşi). De pildă, Vincent Colonna delimitează între autoficţiunea fantastică, autoficţiunea biografică, autoficţiunea speculară şi autoficţiunea intruzivă (auctorială); Philippe Forest împarte câmpul vast al ficţiunilor eului în ego-literatură, autoficţiune şi heterografie sau Romanul Eului, iar Arnaud Schmitt introduce termenul de autonaraţiune etc. Dacă ar fi să psihanalizăm, am spune că tocmai slăbiciunea teoretică a genului generează, compensatoriu, discursuri teoretice bazate pe jocul infinitezimal al nuanţelor. Chiar dacă i s-au căutat şi atribuit origini „nobile“, strămoşi prestigioşi, autoficţiunea rămâne – cum repetă şi Florina Pîrjol, de multe ori – un produs al epocii postmoderne, al consumismului, al erei simulacrelor, al „sincerităţii“ fabricate. Autoficţiunea răspunde „curiozităţii voaieriste şi dorinţei primare de adrenalină, de senzaţional“, „scrisă şi consumată în viteză, cere senzaţii, reacţii imediate, urgente. Este gata să speculeze mediatic trauma, suferinţa, «nespusul» de dragul vânzărilor, al vizibilităţii (…). Şi e construită după rigori publicitare, mai degrabă decât estetice, pentru că esteticul nu mai e o miză“.

Precum Simona Sora în Regăsirea intimităţii. Corpul în proza românească interbelică şi postdecembristă, Florina Pîrjol îşi construieşte studiul pe tehnica punerii în oglindă a două epoci: comunistă şi post ‘89. Conform subtitlului cărţii, accentul ar cădea pe cea secundă, dar prozatorii autobiograficului (reciclat după convenţii livreşti) din anii dictaturii sunt necesari pentru a evidenţia „mutaţiile“ genurilor personale, continuităţile şi rupturile. Se observă, în acest fel, că autoficţionarii supra-realişti sau introverţi, de tipul Simona Popescu ori Mircea Cărtărescu, sunt „urmaşii“ unor scriitori ca membrii Şcolii de la Târgovişte, Radu Cosaşu ori Livius Ciocârlie. În cazul acestora, tânăra cercetătoare sporeşte sarabanda categorială prin meta-ficţiunea autobiografică, face analogii cu autoficţiunea lansând şi ideea de autoficţiune avant la lettre, dar ce dă cu o mână (vânarea indicilor referenţiali) ia cu alta, întrucât trebuie să accepte că miezul autobiografic sau „construcţia“ identitară merg aici în direcţia estetică. „Revoluţia“ survine prin autoficţionarii biografişti sau extroverţi (Ioana Baetica, Ioana Bradea, Dragoş Bucurenci, Cecilia Ştefănescu, Claudia Golea, Ionuţ Chiva, Adrian Schiop, Alexandru Vakulovski), înrudiţi mai degrabă cu trăiriştii anilor ‘30 şi văzuţi ca o variantă soft a autoficţiunii franceze (nu există, la noi, „tipul de autoficţiune «pur», profesat de Doubrovsky sau de Agnot: acea scriitură-de-sine intempestivă, sinceră, brutală, amintind de discursul psihanalitic“). De altfel, „furia“ lor contestatară şi narcotică a avut mai curând modele în mişcarea Beat decât în autoficţionarii francezi. Romanele selectate „prezintă multe asemănări, toate adunate sub zodia dictonului revoluţionar épatons les bourgeois: preocuparea pentru sexualitate (deseori, a-tipică, de la homosexualitatea făţişă sau latentă, prezentă ca subiect, de pildă, şi în scrierile unor interbelici aşa-zişi minori, până la pornografia juvenilă, zoofilia sau turismul sexual), pentru stări psihice extreme (autoinduse prin alcool, droguri sau violenţă extremă), preferinţă pentru personaje teribiliste, revoltate şi autodistructive sau, din contra, blazate, autosuficiente, folosirea limbajului «de stradă» pentru un plus de autenticitate (de găsit şi în textele hip-hop ale epocii), lipsa unui fir epic coerent şi susţinut şi a unei poveşti reale, puternice, obsesia perifericului (fascinaţia pentru viaţa marginală, de gaşcă, de cenaclu, înţeles nu ca autoritate, ci ca «topos» boem, cu reguli şi ritualuri atent întreţinute departe de lumea cea mare), scanarea prezentului la nivelul istoriei personale, critica socială făcută în doi peri, la mişto etc.“ (a se observa contagiunea criticului de vocabularul amintit!). Cu puţine excepţii, Florina Pîrjol îi pune repede la pământ pe tinerii milenarişti prin croşeul verdictului estetic-axiologic, însă această investigaţie textuală are şi beneficii. Meritul lor ar consta în detabuizarea tematică şi în dezinhibarea limbajului literaturii, după perioada comunistă a tuturor cenzurilor. Utilă pentru istoria literaturii postdecembriste mi se pare şi relevarea schimbului de forţe de pe piaţa cărţii: autoritatea criticii literare este surclasată de „autoritatea“ editorială, care ajunge să impună nume de autori (v. campania „Votaţi literatura tânără!“ a Editurii Polirom).

Prin capacitatea de dominare a subiectului, prin luciditatea critică şi prin stilul percutant, Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989 de Florina Pîrjol este unul dintre cele mai bune volume de debut ale anului 2014.

© 2007 Revista Ramuri