Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Înalta artă a dezumanizării

        de Gabriel Nedelea

Probabil din cauza debutului editorial întârziat (cu volumul Despre arta poetică, 1988; depus încă din 1983 sub denumirea Descriere după altă natură la Editura „Cartea Românească”, prefaţat de Ştefan Augustin Doinaş, dar blocat de cenzură) sau pentru că n-a „promis” ceva din punct de vedere postmodernist, poezia lui Marian Drăghici n-a fost prinsă în niciuna dintre direcţiile optzeciste trasate de critici ca Radu G. Ţeposu (Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă) sau Ion Bogdan Lefter (Flashback 1985: Începuturile «noii poezii»). Ar putea fi inclusă, într-o oarecare măsură, atât în categoria „Fantezismului abstract şi ermetic”, cât şi în cea a „Crizei interiorităţii. Patosul sarcastic şi ironic”, propuse de Ţeposu, dar, mai ales, ar putea fi descrisă drept „concept uală, întoarsă înspre ficţiunea lumilor abstracte, cristalină, concentrată, lapidar㔠şi introdusă în cea de-a doua dintre cele trei direcţii delimitate de Ion Bogdan Lefter, cu aglutinările aferente.

Dar puterea poeziei lui Marian Drăghici vine din altă parte, din tăriile modernismului, „începe acolo unde sfârşeşte omul” (Ortega y Gasset), este scrisă cu sângele rece şi ardoarea vânătorilor de lei, cu îndrăzneala marilor onirici încercaţi de patima eideticului. Marian Drăghici are mâna sigură a tăietorilor de lemne, a ceasornicarilor şi aurarilor. Îşi cerne singur zăcămintele pe care le prelucrează la focul alb al întoarcerii poeziei spre un sine în jurul căruia se ridică realitatea străbătută de-un esenţial ierusalim şi-o stihială africă.

Nevoia de recitire

În antologia lumină, încet, apărută la Editura Tracus Arte în 2013, nesecţionată în funcţie de volumele de provenienţă a textelor, poetul reia, lucid şi direct, itinerariul spre centrul propriei poezii, această carte fiind şi o formă de recitire. În primul poem din volum, intitulat Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică (în loc de prefaţă), este reprodusă cu acurateţe trecerea dinspre viaţă spre poem, pe calea onirismului inspirat, o trecere care se întinde în afara stării de veghe şi solicită neomenesc sistemul de supraveghere al memoriei. Facerea poemului devine, astfel, rescriere: „Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică oho,/ pe când trăiam în interiorul poeziei ca într-un halou mistic/ visam adesea poeme./ Poeme extraordinare, dumnezeieşti!// La trezire, imaginea lor mentală se risipea cu ultimele/ rămăşiţe ale somnului./ Lucrul la poem – ţigara, cafeaua, pagina albă, goal㠖/ se consuma prin încercări (tatonări) succesive/ de-a scrie poemul visat «ideal»./ O existenţă mai angajată, mai plină/ nici tâmplarul nu are./ Nici astronautul./ Nici moaşa comunală”. Este poetul, într-adevăr, un simplu maistru în ale interceptării vocii irumpte în imperiul somnului? Ar însemna să fie numai un mesager care-şi aşteaptă cu încordare şi concentrare revelaţia, spre a o contempla şi a o transmite după puteri. Însă el se dovedeşte un cititor al semnelor, deţinător de spirit ce are avantajul mirării şi al participării: „Poemele din somn, a căror lectură o face spiritul/ ca pe-o îmbăiere clandestină în lumina unei alte lumi,/ sunt cele mai teribile, stranii, pur şi simplu frumoase,/ din câte mi-a fost dat să citesc./ Pe lângă ele, acestea, scrise/rescrise, tipărite aici/ au neajunsurile (ca să nu spun defectele)/ oamenilor în comparaţie cu presupusa, uluitoarea/ perfecţiune a zeilor”. Poemul nu este o fugă sau o ieşire onirică forţată, ci este o cealaltă parte a vieţii, care palpită în debutul textului, în chip autobiografic, şi se întrepătrunde cu reamintirea şi reanimarea stării de poezie în finalul acestei relatări programatice: „Bref: mormânt simplu de om, de femeie./ Crucea simplă de lemn./ O tufă de liliac la doi paşi de mormânt./ În mormânt, sub pâlpâirea primelor lumânări (înstelate de-acum?)/ vocea cu care am scris, rescris/ toate astea, în gând”. Deşi această ultimă secvenţă începe ca un necrolog, în ea are loc izbânda vocii din timpul coborârii în adâncurile poeziei, după care „La trezire, starea asta insuportabilă s-a topit ca aburul”, cum ni se spunea anterior, amintind de prefaţa lui Virgil Mazilescu, la volumul Va fi linişte va fi seară, în care „curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul”. De altfel, apropierea de Mazilescu a fost semnalată de critica literară.

Dezumanizarea provoacă înstrăinarea şi este generată de autoreferenţialitatea dusă până la limita trasată de moarte, este ieşirea din fire, absenţa sentimentului, transcenderea din afară: „fără iubire sunt numai bun/ să crească din mine absenţa/ un arbore fastuos,/ mlădiu,/ până la cer.// – ca din inima morţilor?/ – ca din inima morţilor. acolo sus/ pe ramul de vârf de te legeni tu goală/ în braţe cu oul primordial proaspăt scăpat/ de pasărea lui Char, spirituală.// zece ani într-o clipă ce vânt te-a adus/ pentru totdeauna de pe pământ/ este greu de spus?” (zece ani într-o clipă ce vânt te-a adus).

În majoritatea timpului, poetul lasă impresia că se citeşte de dincolo, din josul realităţii în care-şi petrece ziua de lucru (cum se şi numeşte unul dintre texte) în ale poeziei, văzând departe, mai departe decât poate ajunge cu vocea, de unde şi nevoia sa de arhetipuri, de vise care să-l înalţe spre africa în care-şi poate afla negresa. Cu acest onirism orientat spre esenţializare, atras de arhetipuri cărora poetul le dă expresie cărnoasă, ferindu-se de înfundături abstracte, îşi caută eul înainte-văzător prin care să-i fie dată inspiraţia şi înalta artă a descrierii: „azi noapte n-a venit îngerul, n-am scris./ azi-noapte aşteptându-l pe lunetist/ cu iova, bocşa plus bătrânul meu foxterier carl gustav/ în cafeneaua zisă La plasticieni din sfinţii voievozi/ am simţit că bunăstarea de exilat printre oameni/ oarecum s-a voalat, n-am scris/ n-am fotografiat poemul/ deşi eu sunt aparatul de fotografiat poemul” (lunetistul). Toate aceste personaje sunt avataruri ale eului care se aventurează în lumea arhaică, devenit martor fotograf al surselor primare ale scrisului: „azi noapte n-am scris la ghidul supravieţuirii poetului./ am băut în piaţa sfinţii voievozi cu prietenii/ ne-am încăierat cu muşcătura.// cu de-astea se ocupă prietenii.// n-am fotografiat poemul,/ sora anna originară din kenya trăitoare la roma/ arhiepiscopul milingo, bătrânul carl/ gustav mângâindu-şi lăbuţa/ soţia mea tânără pe patul morţii eu sunt,/ bolnavul din scăldătoarea vitezda/ degetul cu care Iisus plecându-se a scris în ţărână/ şi ţărâna în care Iisus plecându-se/ a scris// ce anume a scris/ nu vom şti niciodat㔠(lunetistul). Dimensiunea creştinească irigă şi în alte rânduri aventura inaugurală, deschisă de experienţa morţii (prea aproapelui) şi de onirismul amplificat livresc.

Aventura eideticului

Negresa, poate personajul cel mai notoriu din poezia lui Marian Drăghici, nu are nimic exotic în ea, cum nu are nici africa, sau are atât cât oricare alt arhetip individualizat, plimbat prin mitologia personală în care palpită aspiraţia spre poezia pură. Este, mai degrabă, simbol al aventurii eidetice: „fiecare dintre noi are undeva o negresă,/ e aşteptat.// (…)// cu negresa eşti, oriunde te-ai afla/ absolut singur.// nu te poţi bizui pe negresă, ea are/ consistenţa aerului când aerul era/ lichid amniotic şi primii oameni/ colindau lumea ca peşti/ ori ca muzicieni de petrecere deghizaţi în peşti/ răsplătiţi defel prin prospeţimea/ cu care-au strălucit atunci în soare/ ca funigei, dinţii negresei.// (…)// luna şi stelele pâlpâie pe cer/ ca viermii îngrăşaţi în transparenţa carnală a negresei/ din care bineînţeles înfulec şi eu, cu nesaţul/ de fiară a africii – şi nu mă mai satur.// atât de vastă e negresa că n-are casă./ negresa, biata de ea, este casa” (negresa). Negresa este chiar una dintre ipostazele poeziei, este principiul activ, declanşatorul unei aventuri spre tărâmul interior în care însoţitor este sugestivul carl gustav, foxterierul carl gustav, ghid în savanele continentului negru interior, precum în poemul numit comprehensiv doi cocori încununaţi. Un vis al lui carl gustav povestit mariei roman sau invers.

Memorabile sunt şi amplele poeme dublu portret cu mustăţi de motan faustic, lunetistul şi caracal sighişoara mea. Iar în moartea succesivă este revelată marea şi dezumanizanta intrare în poezie: „dar eu vorbesc aici de moartea succesivă inaparentă/ ca vuietul ciocanului pe limba coasei/ ce se depune în straturi inelare/ în trunchiul nostru cu armonică roşie/ ocupându-l milimetru cu milimetru/ în chip tăcut, perfid// (…)// ei bine, pentru poet/ fiecare vers,/ fiecare poem mare şi adevărat/ declanşează/ şocul unei scurte morţi instantanee.// câte poeme,/ câte versuri mari şi adevărate/ în viaţa unui poet,/ atâtea/ morţi/ bruşte,/ succesive.” Poezia este, aşadar, smulsă de dincolo, din moarte, din africa, din ierusalim.

Nu din cât „a promis” sau „a confirmat” postmodernist se iscă tensiunile, formele şi unghiurile care-i dau o splendoare şi o adâncime aparte poeziei lui Marian Drăghici, ci din faptul că în ea au loc arderi moderniste esenţiale, că în ea pulsează sângele vital al poeziei pure, miraj şi ideal care ţin de însăşi natura şi evoluţia poeziei.

© 2007 Revista Ramuri