Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








La ora când poeţii se lasă amăgiţi...

        de Ion Munteanu

Volumul de poeme al criticului literar Constantin M. Popa, Încruntările mele amoroase, stârneşte deopotrivă nedumerire şi interes începând chiar de la titlu, unde ironia nu se deosebeşte de autoironie şi reflexivul de un abia perceptibil lirism, în care emoţia se vrea cât mai bine disimulat㠖 notă omniprezentă în întregul volum. Dar de ce Încruntările mele amoroase? De ce nu, spre exemplu, (În)cântările mele amoroase, de vreme ce este vorba despre un volum de poezie şi de un tipar aparte de confesiune? De vreme ce vorbim de o spovedanie autentică, de o maximă intimitate, aşa cum aflăm chiar din poemul care dă titlul volumului, la ora „când poeţii se lasă amăgiţi/ de clişeul angelic al aripilor/ crescute din umeri”?...

Pentru cei obişnuiţi cu canoanele literaturii şi aşezarea lucrurilor în formule şi etichetări cuminţi, deja clasicizate, o carte de poezie scrisă de un critic literar poate fi privită ca o aventură care trece drept riscantă, un fel de aplicaţie pe viu a unor exigenţe teoretice, a unor principii axiologice asupra propriei sensibilităţi, „material” cu care, trebuie să recunoaştem, lucrează mult mai bine poeţii. Dar criticul şi istoricul literar Constantin M. Popa doreşte, în volumul de faţă, să spargă convenţii şi să demaşte prejudecăţi, dovedindu-se a fi când jucăuş, deseori livresc şi ironic, când grav şi de necombătut, un poet adevărat, care se apropie de lume şi de universul propriului eu cu bisturiul metaforei şi precizia intuiţiei de tip bergsonian.

Volumul conţine trei cicluri, bine proporţionate tematic şi valoric, deşi inegale ca număr de poeme. Primul, purtând titlul parcă al unui film de aventuri, Filiera canadiană, este chiar „povestea” unei aventuri, dar cu prioritate a uneia interioare, mult mai palpitantă şi mai profitabilă decât orice întâmplare la vedere, în, înspre, sau dinspre orice punct fix din Univers, pentru c㠄într-acolo se moare/ (...) în caligrafii rânjinde/ şi propoziţii eliptice…” (Exclusivitate). Jurnalul călătoriei, fie ea şi spre Canada, deci al unei aventuri efective, are ecou puternic în planul afectivităţii. Poetul notează că ajunge „... în locuri/ unde nimeni nu mă cunoaşte/ anonymus notarius belit/ de vameşi suspicioşi/ scotocind după metafore/ mototolite în iluzorii bagaje”. Acolo, în patria de lângă cercul polar, călătorul se confesează jurnalului că este „ignorat trecut cu vederea/ ocolit de locuitorii primordiali/ prăbuşiţi în amintiri/ asemeni transparentelor izvoare încremenite”, deşi învăţase pe de rost „Manualul bunului sălbatic” (pe braţul căruia, aflăm mai târziu, din poemul Trofeu, „îmi este tatuat capul”), ştiind că încă avea putere să meargă deasupra apelor, „ca un gând resemnat ce urcă în măruntaiele zborului”, cunoscând, de asemenea, c㠄încă există cale de întoarcere” (Nopţile albe). În Rezervaţie se fac clarificări şi precizări „conceptuale”, dar cu mijloacele poeziei, poemul fiind definit mai întâi „purificarea gesturilor/ în ritualul inadvertenţelor”. Apoi, „Poem este speranţa penei de vultur/ adusă de marele şef Pakinawatik/ locuitorilor din Kitigan Zibi / (...) Poem este clipa/ cum aleargă în pielea goală/ pe plaja noastră atât de bine ascunsă/ între totemurile algonquine/ (...) Poem este zbaterea/ vulturilor tăiaţi pentru ospăţul/ pădurilor de brazi/ (...) Poem este sunetul provocator al inocenţei/ teama de a da cu piciorul/ lucrurilor lumii/ şi înţelegerea simplă a faptului că/ deşi nu are sex/ timpul neutru «le rezolvă» pe toate/ inclusiv propria-mi/ asigurare de posteritate...”. Poetul nu ne-o spune explicit, în mod scolastic, dar să fim siguri că restul, adică tot ce se mai poate enumera, nu este poem. Restul poate fi cel mult tăcere.

Cel de-al doilea ciclu, Calendar de martie, este un mit subiectiv, cosmogonic, dar totodată şi istorisirea călătoriei spre Noranda, „un văzduh binecuvântat/ unde se vieţuieşte/ din roua lui Dumnezeu” (Duminica Izvorului). Conţine şapte poeme, despre tot atâtea zile ale săptămânii, despre secvenţa de timp în care Dumnezeu a plămădit lumea (luând în calcul şi ziua odihnei de după facerea ei!), când poetul întrevede lumea desăvârşită a Sinelui, în călătoria de iniţiere spre Celălalt.

Cel de-al treilea ciclu, Nimic despre Tezeu, mai eterogen, de mai mari dimensiuni, cuprinde poeme de un dramatism mai puţin accentuat, unele dintre ele chiar luminoase, în aceeaşi matrice bivalentă, dulce-amăruie, a jocului (în definitiv, jocul vieţii), răspunzând şi nedumeririi cu care am început rândurile de faţă.

Volumul Încruntările mele amoroase reprezintă o surpriză mai mult decât plăcută, autorul lui, apreciatul critic şi istoric literar Constantin M. Popa, demonstrând cu „argumente” că este şi un poet înzestrat. Sau, ca să fim cât mai corecţi, în lumina noilor sale preocupări, admirabilul poet Constantin M. Popa este şi un critic şi istoric literar redutabil.






© 2007 Revista Ramuri