Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Un desen în mișcare“

        de Gabriela GHEORGHIȘOR

În ediția de Opere complete a lui Bujor Nedelcovici a apărut, în mare parte rescrisă, trilogia roma­nescă Somnul vameșului (vol. IV, Editura ALLFA, București, 2007): Fără vâsle (1972), Noaptea (1974) și Grădina Icoanei (1977). Volumul mai conține o fișă biografică, o listă bibliografică, o Prefață de Nicolae Manolescu, un Cuvânt înainte al autorului, un interviu imaginar al lui Bujor Nedelcovici, De ce ai scris „Somnul vameșului“? și Extrase din presă ale receptării critice.

Deși Somnul vameșului este deopotrivă cronică de familie, frescă socială, roman al devenirii unei conștiințe, scriitorul preferă să-l definească prin formula de „roman-mozaic“, întrucât, observă Nicolae Manolescu, „principiul mozaicului este unul al perspectivelor multiple și al unor adevăruri particulare ce nu se însumează principial niciodată: el se opune tocmai acelei false obiectivități a frescei sociale din deceniul șase, în care realul era mutilat, în numele unei perspective totalizatoare și schematice“. Tehnica romanescă, de reprezentare a perspectivelor subiective ale unor „martori“ ai istoriei de dinainte și de după al doilea război mondial, contrapunctică, funcționează polemic și subversiv la adresa soluțiilor unice și universale, a adevărurilor cu pretenții de obiectivitate ale oricărei dogme sau ideologii. Același critic găsește foarte potrivită pentru a caracteriza Somnul vameșului sintagma „desen în mișcare“, aparținând tot lui Bujor Nedelcovici, pentru că ea semnalează în proza scriitorului „un fel de esențială ezitare între niște tipare (morale, de obicei) generale, abstracte, și mișcarea istorică imprevizibilă a lumii“. Din această tensiune între moralismul abstract și situația concretă de viață, între valorile oficializate istoric și cele individuale, între „absolutismul“ și „vulnerabilitatea“ adevărurilor și a justiției umane se naște „dezbaterea“ etico-intelectuală, romanul existențialist sau de idei.

Destinul protagonistului Iustin Arghir este așezat de la început sub semnul zbaterii solitare în apele învolburate ale unei istorii injuste, mai precis ale unui sistem politic ce împarte vinovățiile și privilegiile în virtutea apartenenței la o clasă socială: „Cred că e drumul pe care l-am apucat în viață cel mai greu, înotând de unul singur, fără nici un ajutor, iar cel de lângă mine, poate toți ceilalți sunt în barcă. (…) El e în barcă și când tu faci trei mișcări cu brațele în apă, el face doar una cu vâslele și e mereu departe de tine, ajunge la mal înaintea ta și se cheamă că a mers mai repede, că e mai bun, pe când tu înoți ca un prost și sosești ultimul, obosit, trăgându-te de crengi pentru a putea ieși din apă“. Provenit dintr-o familie de mare burghezie provincială, tânărul avocat Iustin Arghir fusese dat afară din Barou pe motiv de „dosar“: origine „nesănătoasă“, condamnarea tatălui într-un „proces“ politic. După nouă ani, timp în care trecuse de la munca de jos (șofer pe basculantă) la recalificare (economist într-o întreprindere de electricitate), se duce în audiență la minister pentru a solicita reîncadrarea în avocatură. I se spune că trebuie să mai aștepte un an-doi înainte de a da din nou examen. Acesta este momentul de răscruce în care personajul înțelege că nu-și poate continua drumul decât încercând să-și câștige libertatea, nu atât exterioară, cât mai ales interioară. Deși numește trei cercuri în care se află prizonier, al trecutului familiei sale, al Danei și al morții doamnei Rovența, cel mai important, circumscriindu-le pe toate, rămâne cercul dinăuntru al fricii.

„Eliberarea“ începe prin cunoașterea „rădăcinilor“ și „împăcarea“ treptată cu ascendența. Un unchi Trifon și o mătușă Liz deschid, în Fără vâsle, șirul rememorărilor. Ancheta familială se extinde în următoarele două părți ale trilogiei, iar Iustin devine dintr-un ascultător tăcut al istoriilor personale ale rudelor sale „un fel de inchizitor“ (N. Manolescu), un „judecător“ dispus totuși să țină seama de circumstanțele atenuante ale „păcatelor“ fiecărui martor-actor, cu condiția să nu oculteze adevărul. Întemeierea Familiei a avut la bază ambiția negustorului și bancherului Ștefan Orleanu-Fier de a obține Casa cu lei a colonelului Ion Arghir, motiv pentru care își mărită una dintre fiice, pe Irina, împotriva voinței sale, cu Andrei, băiatul ofițer al vecinului. Acesta este hybris-ul originar, vor urma și altele (îndepărtarea lui George Arghir, comunist pătimaș, de familie, „furtul“ logodnicului Anei, de către sora sa, Catinca Arghir, înstrăinarea moștenirii lui Andrei, aflat în pușcărie, de către Trifon, iubirea  imposibilă dintre frații Bogdan și Elisabeta, fiica nelegitimă și adoptată de către Ștefan Orleanu, devalizarea casei de la Țintea de către Elvira, după moartea Anei etc.). Luptele intestine plus decimările produse de abuzurile istoriei politice (Ștefan și Bogdan Orleanu, victime ale legionarilor, Scriban, primul soț al Catincăi și Andrei Arghir, tatăl lui Iustin, ale comuniștilor) vor grăbi destrămarea vechii familii de burghezi. „Călătoria“ în trecut îl ajută pe Iustin Arghir să-și depășească aberantul complex al originii sociale „înalte“ și să valorifice „moștenirea pozitivă“ a familiei (printre altele, amintirea exercițiilor de învingere a fricii la care îl supunea bunicul Arghir pe el și pe fratele său Alex, demnitatea lui Andrei Arghir în momentul arestării de către satrapii comuniști). Al doilea cerc este cel al relației cu Dana, o femeie bolnavă pe care n-o iubește, dar nu poate s-o părăsească. Mila îi hrănește orgoliul puterii de sacrificiu, deși își dă seama că are nevoie să scape de această „tiranie“ ascunsă prin boală a Danei. Se va elibera provizoriu fugind să lucreze într-un șantier din Costinești. Libertatea o va obține însă doar prin sinuciderea femeii pe care o adusese la el acasă și o îngrijise cu devotament, dar fără strop de dragoste. A treia „capcană“ o constituie ancheta morții doamnei Rovența, vecina de apartament. Mărturia mincinoasă a fostului soț al acesteia îl transformă pe Iustin în principalul suspect al maiorului Voican. Cazul se rezolvă, dar Iustin, devenit între timp judecător și președinte de tribunal, intră, după sinuciderea Danei, în colimatorul aceluiași „milițian“ obstinat să găsească vinovății, fie și imaginare, doar pentru a-i ține sub control pe incomozii regimului. Își va dovedi singur nevinovăția căutându-l pe al doilea martor-cheie (primul fiind idiotul Florică), informatorul Rovența, fidelul trădător, „profetul Algazel“, deopotrivă vânzător și salvator. Își pierde totuși postul, ajungând notar, pentru că intransigența sa etică intră în conflict cu „dreptatea“ celor care dețin puterea (politicianul Runcanu, la intervenția căruia reintrase în magistratură).

Bildungsromanul lui Iustin Arghir reprezintă străbaterea drumului de la tăcere și supunere la revoltă, de la frică și lașitate la invulnerabilitate. În finalul trilogiei, personajul capătă profilul unui erou camilpetrescian. Morala lui „tare“ constituie însă o formă de „abstractism etic“, în termenii lui Manolescu. Observația criticului se dovedește de mare subtilitate: „autorul sugerează (nu mai mult) că această justiție poate fi uneori mai greu suportabilă încă decât lipsa de principialitate, căci ea nu ține seama de oamenii reali. Presupune niște oameni tari și invulnerabili“. Iustin Arghir pășește, într-un fel, pe tărâmul utopismului etic, pentru că infailibilitatea nu ține de sfera umanului. De altfel, întreaga desfășurare de crime și de abuzuri ale regimului comunist din Somnul vameșului semnalează, fără dubii, eșecul încercării de a transpune utopia în viața reală. Ideea „desenului în mișcare“ pare să fie „mesajul“ care se desprinde din confruntarea diverselor puncte de vedere expuse în roman. Nici ștergerea principiilor etice, nici inflexibilitatea pietrei, ci aplicarea rațională a „legii morale“, în funcție de fiecare context particular. Acest „mesaj“ seamănă pe undeva cu pledoaria lui Andrei Cornea pentru practicarea simultană a eticii dualiste, o etică utilitaristă, a consecințelor, care se situează și funcționează pe terenul realității empirice și a eticii integriste, socratice, călăuzitoare, dar așezate în orizontul idealității: „...Pământul îl administrăm, îl gestionăm și, dacă ne păstrăm înțelepți, încercăm să-l facem suportabil. Îi suntem locatari. La Cer aspirăm numai, alergăm mereu în dâra sa de lumină. El nu trebuie să fie locuința, ci doar referința noastră. Truda și abilitatea noastră se duc spre Pământ, suspinul nostru – spre Cer. Cu primul rămânem pe veci cununați – și fără divorț. Celui de-al doilea îi suntem, etern pețitori – și, mă tem, fără speranță...“ (Când Socrate nu are dreptate).

Somnul vameșului are o „arhitectură“ masivă și stufoasă, cu numeroase personaje și multiple fire epice. Este un roman realist cu fulgurante accente lirice și temperate digresiuni eseistice, în care se întâlnesc diverse planuri ale existenței, istoric, politic, psihologic și moral, fiecare meritând o discuție aparte. O „carte-document“, o „aspirație la adevăr“ (cum ar spune E. Negrici) și a problematizării etice, prin care Bujor Nedelcovici își dovedește calitățile de veritabil romancier: „vocația construcției“ epice, „finețea analizei psihologice“ și „capacitatea de a vedea idei“ (Cornel Ungureanu).

© 2007 Revista Ramuri