Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Meridianele textului

        de Ana Ahmatova

Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU

Anna Ahmatova (Gorenko) (1889-1966) s-a născut în preajma Odesei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Sear㔠(1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.

Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Anna Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului. În notele autobiografice poeta scria: „Revolta noastră contra simbolismului a fost absolut îndreptăţită, deoarece noi ne simţeam deja oameni ai secolului 20 şi nu doream să rămânem în secolul precedent”.

În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagin㔠(Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. În toamna anului 1925 este exclusă din Uniunea Scriitorilor din Rusia drept „poet neproletar”. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

SUBSOLUL MEMORIEI

Se zice că aş trăi tânjind – ce inepţie sadea!

Se mai zice că amintirile mă rod necruţător.

Însă eu rar mă aflu-n ospeţie la memoria mea,

Unde mai pui că felul ei de-a fi e sâcâitor.

Când cobor cu felinarul aprins în subsol,

Parcă la o nouă prăbuşire, pe scară, duduitor,

Din urma mea vin şi vin pietrele, rostogol.

Felinarul fumegă, nu există cale de-ntoarcere,

Ştiu că merg spre locul unde-i inamicul mâniat.

Rog de îndurare... Acolo e tihnă, beznă, înfiorare

Şi sărbătoarea mea s-a şi încheiat, neamânat!

Deja-s trei decenii de când doamnele-au fost petrecute,

Ştrengarul, glumeţul cela muri de adânci bătrâneţi...

Eu am întârziat. Regrete multe!

Nu pot să mă arăt niciunde.

Însă mă ating de pictura de pe pereţi

Şi mă-ncălzesc în faţa căminului. Ce minune!

Prin acest mucegai, funingine şi putregai

Străluciră doi bobi de smarald, două mărgele.

Şi mieună pisoiul. Deci, să mergem acasă, hai!

Dar unde e casa mea şi glasul raţiunii mele?

1940

* * *

Dar eu vă preîntâmpin iar

Că trăiesc pentru ultima oară.

Nici ca rândunea, nici ca arţar,

Nici ca trestie sau stea fugară,

Nici ca izvorul cu apa sa,

Nici ca dangăt de clopot crăpat –

Oamenii nu-i voi intimida

Şi-n vise străine nu voi intra

Ca geamătul nealinat.

1940

SALCIA

Şi un prizărit mănunchi de copaci.

Puşkin

Eu am crescut în linişte de care nu mă săturam

În răcoroasa odaie a copilului – tânărului veac.

Şi glasul omului nu-mi era pe plac,

Iar glasul vântului îl înţelegeam.

Iubeam brusturii urecheaţi şi urzica,

Dar cel mai mult salcia argintie care

Îmi era recunoscătoare, întreagă viaţa sa

Trăind-o cu mine, cu ramuri plângătoare

Învăluindu-mi în vise insomnia.

Dar – straniu! – eu i-am supravieţuit.

Acolo nu-i decât un ciot, cu glasurile străine

Ale altor sălcii ce au ceva de vorovit

Sub ale noastre ceruri, cândva senine.

Iar eu tac... De parcă sora mi-ar fi murit.

1940

* * *

Chiar aşa se călătoresc sufletele-ntunecate.

– Eu voi delira, dar tu nu asculta încalte.

Intrai fără intenţie, pur şi simplu s-a întâmplat –

Pentru că tu nici de un soroc sigur nu eşti legat.

Deci, rămâi cu mine cât de mult s-ar putea.

Ţii minte? – am fost împreună în Polonia.

Prima dimineaţă-n Varşovia... Cine eşti, pot întreba?

Ai fi următorul sau cel de-al treilea? – „Al sutălea!”

– Însă vocea ţi-i la fel, precum demult ţi-o ştiam.

Ştii, toţi anii trăiam numai cât nădăjduiam.

Şi iată că revii, dar eu nu sunt bucuroasă.

Pe pământ nu-mi trebuie nimic, nu-mi pasă

Nici de fulgerele lui Homer, nici de diva lui Dante.

Curând voi ieşi pe ţărmul ferice, cel mai de departe.

Şi Troia încă nu a căzut şi Eabani* mai trăieşte

Şi toate o ceaţă aromitoare le potopeşte.

Iar eu aş aţipi în a răchitelor verzi umbrire,

Dar nu am pace de la astă prelungă zvonire.

Ce-nsemna ea? – că turma din munte coboară?

Doar de nu mi-ar respira în faţă răcoarea stelară.

Sau că ar veni preotul cu daruri pentru cei mulţi?

Iar stelele sunt în cer, iar noaptea peste munţi...

Sau este chemat poporul la divanul de ţară?

– „Nu, aceasta e ultima ta seară!”

1940

______

*Ebani (se traduce: pământ) – prietenul lui Ghilgameş din epopeea babiloniană omonimă; personaj ce întruchipa omul primordial.

RUPTURA

1

Nu că ani sau luni – ci ani mulţi

Ne despărţirăm. Şi, iată, vine, se-ntâmplă

Acest geruleţ al adevăratei libertăţi

Şi cărunteţea-coroniţă peste tâmplă.

Deja nu mai sunt trădări, infidelităţi,

Şi tu nu mai asculţi până zorile bate,

Cum îşi preling şuvoiul dovezile toate

În albia inegalabilei mele dreptăţi.

1949

2

Şi, precum se întâmplă-n zile de ruptură,

Ne bătu la uşă năluca zilelor trecute,

Şi intră năvalnic o răchită argintie, pură,

Cu abundenta minunăţie a ramurile cărunte.

Nouă, năuciţilor, aroganţi, tăcând agresiv,

Dar ne-ndrăznind ochii din pământ a-i ridica,

Ne prinse a cânta o pasăre cu glasul naiv

Despre cum n-am putut unul pe celălalt a-l cruţa.

1944

3. Ultimul toast

Eu beau pentru casa devastată-n nevoi,

Pentru haina viaţă a mea,

Pentru singurătatea în doi,

Beau în sănătatea ta.

Pentru a ochilor răceală mortală,

Pentru minciuna buzelor ce m-au trădat,

Pentru că lumea e rea şi brutală,

Pentru că Dumnezeu nu ne-a salvat.

1934

* * *

Când semiluna stă ca o felie de zemos de Asia

Pe marginea ferestrei, şi-n jur e năbuşitoare dogoare,

Când e închisă uşa, şi casa e vrăjită de ramura

De glicină sinilie, aeriană în domoală legănare,

Şi în ceaşca de lut este apă proaspătă şi rece,

Şi prosopu-i ca de nea, şi lumânarea ce se trece

Arde, ca în copilărie, ademenind fluturi şi teme,

Şi liniştea bubuie, neauzind cuvintele mele, –

Atunci din sumbrele unghere rembrandiene

Se ghemuieşte ceva, tăinuindu-se tot în locurile acele,

Însă eu nici vorbă să mă sperii, măcar nici tresar...

Aici singurătatea m-a prins în năvoadele-i toate.

Cotoiul stăpânei mă priveşte ca un ochi secular,

Şi în oglindă sosia mea nu vrea să mă ajute încalte.

Eu voi dormi dulce, dulce. Noapte bună, noapte.

1944, Taşkent

* * *

Asia, ochii tăi codaţi, de linx,

Văzură ceva anume în mine,

Ceva aţâţat-au, tainic, ascuns,

Pe care l-ar fi zămislit liniştea,

Şi chinuitor, şi greu de îndurat,

Ca în amiezi de Termez jariştea.

De parcă în conştiinţă s-ar fi prelins

Memoria incandescentă ca lava,

De parcă propriile-mi hohote de plâns

Din căuşul palmelor străine le-aş bea.

1945

LÂNGĂ KOLOMNA

Familiei Şervinski

...Unde pe patru labe sub stat înalt

Ale clopotniţei coapse sonore, arămii,

Se aburcară, unde-n câmp e miros mentolat

Şi hoinăresc maci în pălării purpurii,

Şi râul Moscovei îşi duce tumultul, –

Totu-i bârne, scorojitură, într-o rână...

Deplin se strecoară minutul

Din nisipul clepsidrei. Această grădină

E mai de nepărtuns decât păduri întunecate

Şi peste ea, ca peste prăpastie fără sfârşit,

Ochiul soarelui prin vinete înnorări înalte

Este înduioşător şi îndelung aţintit.

1941

* * *

Toate sufletele iubiţilor sunt pe stele înalte.

Ce bine e că nu mai am a pierde pe cineva

Şi pot să plâng. Aerul din Ţarskoe Selo, poate,

A fost izvodit cântecele pentru-a le repeta.

Lângă mal, o salcie arcuită, mat-argintie

Se atinge de apele vinicerului vineţii.

Renăscând din trecut, tăcută, a fost să fie

În cale să-mi vină propria umbră, la chindii.

Aici prin ramuri sunt atârnate mai multe lire,

Dar parcă şi pentru a mea s-ar găsi un loc.

Iar această ploiţă aurie, cu stropii în joc,

E împăcarea mea şi e bună vestire.

1944

LA UN PORTRET

Pentru T. V-ova

Diavoliada lunii pline, fumurie,

Marmoră albă în amurgul aleilor,

O fetişcană fatală, dansatoare zglobie, –

Cea mai de preţ din colecţia cameelor.

Din cauza celor ca ea bântuia omorul,

Pentru una ca ea Genghis Han trimise solie

Şi tot una ca ea, pe însângerata tipsie,

Purtase capul lui Ioan Botezătorul.

1946

© 2007 Revista Ramuri