Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Călătorie în irealitatea imediată”. Bestiarul poetului Blecher

        de Constantin M. Popa

1934 este anul în care apare placheta de versuri Corp transparent, de M. Blecher, „damnatul de la Berck”, straniul scriitor în a cărui inimă cuvintele zboar㠄cu aripi de sânge”, ca un semn premonitoriu al destinului. Tânărul poet, plin de viaţă şi de moarte laolaltă, îşi mărturisea, în acelaşi an, admiraţia faţă de înalta tensiune a creaţiei lui Salvador Dali: „Iată ce aş vrea să realizez, – demenţa aceea la rece perfect lizibilă şi esenţială”. (Scrisoare către Saşa Pană, Braşov, 7 iulie 1934). Existenţa corpului poetic într-un astfel de regim patetic al transparenţei şi excluziunii, de esenţă suprarealistă, reprezintă, potrivit îngrijitorului excelentei reeditări a volumului Corp transparent la Editura Aius, Petrişor Militaru, o „depăşire a aparenţei textuale şi trecere la nivelul abisal al cuvintelor unde ele devin altceva decât sunt”.

Puţin cunoscută, poezia lui M. Blecher se subsumează unei filosofii a imaginarului ce privilegiază o realitate arhetipală, integrând figuri şi semnificaţii ale unui veritabil bestiar. Încă din poemul liminar, „În loc de introducere”, cuvintele sunt definite drept „animale câteodată cu transparenţe de cer”, transmutaţie simbolică a polarităţilor fundamentale corp – spirit. Aflăm, în universul liric al lui Blecher, prinşi în „reţeaua lumii” vulturi şi lupi, peşti şi scoici, pulsând de seve carnale. O identificare izomorfă cu simbolurile animaliere se desfăşoară în spectacolul „pe jumătate frumos şi pe jumătate trist” al „Plimbării marine”, dar, mai ales, în substanţa poematică a „Menajeriei”, superbă ofrandă adusă unei logodne mistice: „Iată-mă-s câinele tău cu blană de franjuri / Şi dinţi de săbii ca să te muşc, să te latru / Iată-mă-s şarpele tău ca să te ispitesc / Cu mărul soarelui să te otrăvesc / Iată-mă-s rinocerul tău în tunică de clown / Jonglând cu popice ca să te fac să râzi / Iată-mă-s girafa ta. Majusculă / În textul zilei, citeşte-mă A / Iată-mă-s vulturul din asfinţit / Cu inima mea în cioc aprinsă ca un lampion.”. Să recapitulăm, aşadar: câine, şarpe, rinocer, girafă, vultur, un bestiar viu şi ireductibil al erosului.

Translaţia între regnuri aduce neprevăzuta naturalitate a artificiului, acel animism fantast care erotizează materia, în spiritul dinamic muzical al firii: „Pe un gramofon de apă notele plouă după cum heruvimii cântă din trompete de făină în timp ce elefantul meu şi-a încurcat trompa într-o spirală fără sfârşit fără punct şi fără virgulă fereastra s-a desfăcut din zid şi a plecat în lume drum bun căci iată desenez altă fereastră.” („Poem grotesc”). Bântuit de himera unei iubiri imposibile, poetul încearcă să se sustragă fatalităţii într-un peisaj bucolic, delicat şi totuşi acut: „Patru boi sub un copac, sfidând realitatea/ Îngenunche şi-şi împodobesc coarnele/ Cu flori de mătrăgună/ Trece prin nori perfecţiunea plânsului / Şi mieii tineri sug ţâţele ploii”. („Pastorală”).

Între aspiraţiile străvezii şi resemnata determinare a materialităţii descoperim un cod de analogii şovăitoare precum firele de iarbă: „Amor cu miros aspru de lut şi de sămânţă? Sub ierbile cât calul, în vara grea de grâne”. Calul, element central în bestiarul liric, este învestit cu funcţia de metaforă a fertilităţii şi, în acelaşi timp, reverberează un fel de dépaysement ce antrenează mecanismele reveriei. Primul monograf al lui Blecher, Radu G. ?eposu, remarca prezenţa substanţială a arhetipului hipoform în opera acestuia:„ Imaginea calului, foarte frecventă în proza lui Blecher, dar mai cu seamă în poemele sale, e un simbol al regresiunii în elementar; sugerează osmoza, pierderea în «tenebrele lumii chtoniene», în «măruntaiele pământului», după cum spun cercetătorii simbolurilor”.

Cel de-al patrulea poem din Corp transparent poartă chiar titlul „Calul” şi indică momentul în care ordinea adânc ascunsă în materie devine vizibilă: „Calul cu măsura orgoliului în fân/ Pe o cărare fir de păr în soare/ Se înalţă din ţărână dezlipindu-se de ţărână / Fulgii pământului îl ning sub copite pe azur/ Ca o pânză pe catargul/ Zilei/ Îşi înclină coama evantai pe cer/ Calul e femeia de apă camee/ Cu sânii de nouri/ Cu gestul real ca o gheară/ În creieri/ Şi steag în somnul decolorat al morţii/ Insulă în dimineaţă nebunie rece/ Ca o picătură de mercur pe covor./ Calul intră calul iese/ Printre arborii roditori/ Cu urechi de văzduh/ Şi cercei de vrăbii/ Calul porneşte în lume”. Cu autenticitate în senzaţii, cu acea savoare adevărată de anotimp înalt, feminizarea universului ne oferă, iată, o superbă posibilitate de navigare în azur.

Altă dată, calul este supus unei marcate vizualităţi spectrale, când mâinile iubitei au greutatea cailor „cu copita de marmură”, ori diafanitatea celor „cu copita de trandafiri”. („Gând”).

Cu un an înaintea apariţiei volumului Corp transparent, Blecher publica în revista parizian㠄Le Surréalisme au service da la révolution” poemul „Poziţie de nedescâlcit”, unde aceeaşi imagine hipomorfă devine martor al durerii, în cadrele consacrate ale rolului său de animal psihopomp: „O rană mare se înfunda în pieptul meu până la inimă. Era acelaşi ulcer de odinioară dar cu altă semnificaţie; eu însumi eram legat de carne prin dureri şi sluţenii noi. Un cal participa la acest gând sau mai curând ochiul unui cal purtând în excrescenţă un cap minuscul asemănător celui mare dar mai palid şi vădit mai suferind (negrii ţin, adesea, astfel de păpuşi în braţe)”.

În cea mai transparentă formă, calul apare într-unul din desenele în peniţă ale autorului Întâmplărilor în irealitatea imediată, subintitulat „Prinţul meu” şi reprodus în ediţia Petrişor Militaru. Privim o imagine ecvestră, sesizând aluzia literară la capodopera Don Quijote, răsfrântă în oglindă ca într-un vis falacios. Călăreţul este un hidalgo întors spre lume, cu privirea provocatoare fixând precaritatea din jur şi purtând în braţe un trofeu incert, un cap de femeie (?) menit să potenţeze zonele de mister, în acord cu iraţionalitatea obiectivă. Deloc surprinzător, aici, la confluenţa percepţiei onirice cu „gândirea veghei” (Ion Biberi), se insinuează viziunea a ceea ce Dali numea „imaginile iraţionalizării concrete”. Iar Rocinante, după cum sugerează chiar numele, este o mârţoagă pleşuvă, mascată, având craniul ornamentat cu o podoabă telescopică şi corpul acoperit de valtrapuri vaporoase, un fel de jupe dantelate ce lasă vederii piciorul drept din faţă încercuit cu o jartieră.

Poetul, cavaler rătăcitor prin ţinuturi de melancolică incertitudine, a intuit plurivalenţa simbolică a înfăţişărilor hipomorfe şi a înfăptuit, aşa cum şi-a dorit, „ruperea barierelor” şi „politicoasa sugrumare” a spectrelor propriei interiorităţi.

© 2007 Revista Ramuri