Există o clipă

când orice sunet încetează

şi se-aud doar globulele sângelui

dansând înnebunite în ureche.

Există o clipă

când orice mişcare încremeneşte

şi pomi, şi pietre, şi păsări se văd

ca-n atemporalele ape ale chihlimbarului.

Există o clipă

când orice amintire moare

şi creşte încet, apropiindu-se

prin aerul îndrăgostit, locomotiva.

Alarmă în fibrele, în reţelele

Universului. Degetul apasă febril

pe butonul verde, înconjurat

de roşii clipiri. Şi trenul

se cabrează asemeni

unui cal abraş, ţinut în loc

de un braţ de fier.

Înfrigurat, degetul apasă

pe butonul verde. Pleoapele

se închid, se deschid să păstreze

întreagă, luminoasă,

imaginea ta. Deodată,

lama unei securi nevăzute

taie firul subţire

de la hotarul plecării.

Şi vagonul rupe încet

încheieturile materiei, ca şi cum

o mână nemiloasă ar desprinde lent

legăturile unei răni

abia cicatrizate. Un suflu uriaş

absoarbe spaţiul şi timpul.

Goale şinele. Suspendat – nimicul.

Dac-ai avea braţe, mi-ai cuprinde

gâtul, învăluindu-mă în minune.

Dac-ai avea picioare, ai colinda

prin camere, alinându-mi singurătatea.

Dac-ai avea ochi, ai coborî albastrul

peste creştetul meu, covârşit de negru.

Dac-ai avea gură, mi-ai şopti cuvinte.

Dac-ai avea frunte, boltă de gând

ai rotunji deasupra inimii mele.

Dar tu nu ai braţe, nici picioare,

nici ochi, nici gură şi nici frunte.

Şi totuşi eşti mereu cu mine –

te culeg întreagă din aer.

Tu – nenăscută eşti.

Întreagă în respiraţia mea,

în căuşul mâinilor mele,

în mersul meu.

Întreagă în dudul

copilăriei mele,

în cărămizile de lut

din cutii de chibrituri,

anticipând mari edificii.

Prefigurată de scrisul meu,

de lumina lămpii mele,

de visele mele.

Aştept să te naşti.