| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Constantin UrucuÎntoarcerea acasă. Lot
în cutremur mă apropiu de scaunul Tău, Doamne, coaja trupului meu lepădând pe uliţele cetăţii plesneşte pielea picioarelor nu mă mai satur să răscolesc cotloanele timpului trăit fără Tine limfă amară îmi curge pe frunte şi licoare gălbuie părăseşte glezna şi mâinile val după val de fereastra privirii se zdrobesc amintiri: cum a îmbătrânit frumuseţea şi ce nemuritoare părea! în somn toate sertarele minţii se răvăşesc fiinţe legate în lanţurile memoriei se ridică.
Aici, se pare, toate femeile poartă numai un sân au părul sârmos şi zâmbetul lor e tot mai asemeni unei clepsidre.
Doamne, nu îţi pasă că patria mea, Cuvântul, e alungat din cetate de câini?! .......................................................................... Când îţi întorci privirea spre trecut inima, sângele împietresc ca stâlpul de sare.
Ar mai rămâne poarta lacrimilor suspină El or dar mingea de foc fusese deja aruncată de înger după mai bine de un sfert de veac s-a întors acasă oraşul care m-a părăsit fără o vorbă.
Întoarcerea acasă. Adam între pământ şi văzduh s-a făcut iarăşi plângere câinii din cetatea pustie strigă înfrângere scoală-te şi ridică ochii spre ceruri, îngere, aripa ta mirată să nu mai sângere!
Artă poetică
ai avut ai toată eternitatea, Doamne, să naşti Cuvânt după Cuvânt după Cuvânt să se facă trup şi să locuiască cu noi şi în noi: poemul Tău de dragoste pentru Om. |