Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare

        de Anthony Burgess

Traducere din engleză de GEORGE VOLCEANOV

(c) Editura Humanitas Fiction, 2015

Colecţia „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie1917 - 22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, compozitor, libretist, eseist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox. Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959 a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor. Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare’s Love Life, 1964); Enderby Outside (1968), Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby’s End (1974), Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby’s Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986), A Dead Man in Deptford (1993). Fără să fie şi romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violenţa dusă la paroxism, consecinţele reprimării tuturor instinctelor agresive şi anularea posibilităţii de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Anthony Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii şi un libret de operă.

Faimosul autor al Portocalei mecanice iluminează în acest roman somptuos, impregnat de spiritul elisabetan, firele nevăzute dintre viaţa şi operele lui Shakespeare. De la ipostaza adolescentului obsedat de cuvintele rare şi de cuvintele inventate, la cea a poetului şi dramaturgului în plină forţă creatoare, romanul urmează itinerariul iubirilor lui Shakespeare, povestea lui de seducător şi sedus, de cuceritor şi victimă, reflectată în Sonete şi în piesele de teatru.

„Ochii doamnei mele este o tentativă formidabil de ingenioasă, năucitoare la nivel verbal, de a pătrunde în tainiţele vieţii lăuntrice a lui Shakespeare. Burgess inventează, în chip strălucit, o istorie intimă a dorinţelor sexuale şi a trădărilor ascunse în spatele chipului impasibil care ne priveşte de pe coperta primei ediţii in-folioStephen Greenblatt

 

 

Divinul Ovidiu recitat monoton, în chip adormitor, în după-amiaza somnolentă a sfârşitului de vară. O muscă albastră intră bâzâind pe ferestruica de sus şi privirile lor îi urmăriră zborul. N-aveau chef de învăţătură. Gemenilor, la o adică, li se părea că în viaţă le ajunge că au o formidabilă înzestrare genetică; băieţii mai mari căscau de le trosneau fălcile, se întindeau şi dădeau cu piciorul, bombăneau când venea vorba de Ovidiu şi Gramatica lui Lyly, câteodată urlau şi se încăierau, se stropeau unul pe-altul cu cerneală şi desenau, fără nici o jenă, tot felul de chestii porcoase. N-aveau pic de respect pentru WS. Dacă i se adresa lui Ralph, acesta îi spunea că-i Miles şi viceversa, iar băieţii mai mari le încurajau aceste fiţe. În răstimpuri, tatăl lor le testa cunoştinţele, să vadă ce au mai învăţat, dar acestea nu erau niciodată suficiente.

— Atunci, scânci Arthur cu glasul pierit, de ce avem tuli şi latum dacă la prezent e fero? E o tâmpenie de la cap la coadă şi, gata, m-am săturat să mai aud aşa ceva.

— Ba, jur pe Dumnezeu, că ai să auzi ceea ce capeţi, îi sări ţandăra lui WS.

— Ai jurat, domnule, bâigui Matthew cuprins de o cucernică groază. Iei numele lui Dumnezeu în deşert.

— Vezi să nu-ţi dau ţie jos nădragii, strigă WS, că n-am so fac în deşert, o să pun băţul pe bucile tale!

Gemenii se porniră să chicotească la auzul nădragilor ce-ar urma să fie daţi jos. De ce oare?

Într-o dimineaţă de toamnă, Jupân Quedgeley îi spuse lui WS:

— Ei bine, s-au întors acasă actorii domniei sale Lordului Berkeley. La castel au jucat, în engleză, bine-nţeles, Mostellaria.

— Comedia despre casa bântuită.

— Întocmai. Şi cred că, pentru băieţii mei, cea mai bună metodă de-a învăţa ceva ar fi să traducă în engleză câte ceva din Plaut, să-l poată interpreta. Fiecare să-şi traducă propriul rol. Cel mai bine o să înveţe dacă o fac de plăcere – nu de plăcerea zgomotului şi a ciocnirilor (nu poţi tăgădui că orele tale nu duc lipsă de-aşa ceva), ci de plăcerea legală şi utilă de a munci având un ţel încântător.

— Dar Plaut n-are strop de poezie.

— N-are, dar e plin de duh şi dueluri sclipitoare. Are stichomythia. E bun pentru cine trebuie să studieze dreptul, aşa cum o să facă Matthew şi Arthur. Ai să iei Menaechmi. Are roluri pentru gemeni. Ai să cumperi exemplarele la librăria lui Jupân Cunliffe din Bristol. Cu ani în urmă am jucat şi eu în piesa asta, la şcoală, în latină. Ţin bine minte ce mult mi-a plăcut, conchise pe un ton oarecum mohorât.

Aşa se face că WS porni călare spre Bristol, într-o zi aurită, de octombrie. Berkeley, cu castelul său. Woodford, Alveston. Almondsbury, Patchway, Filton. Călărea juganul, murgul lui Jupân Quedgeley. Drumul era presărate cu frunze aurii şi brune ce aduceau cu nişte peşti prăjiţi; păsărelele ce zburătăceau îngrămădindu-se pe crengi aminteau de fojgăiala şobolanilor, pregătindu-se să părăsească corabia scufundată a verii. Călărea dârdâind de frig, cu galbeni în pungă (o pungă faină, confecţionată de taică-său), înfăşurat într-o pelerină veche.

Bristol. Primul contact cu Bristolul îi stârni oarece teamă. Bristolul, cu catargele lui zbârlite ca ţepii, îl lăsă cu gura căscată de uimire; simţea mirosul sărat, vedea marinarii, a căror zăbavă nu ridica semne de întrebare (vai şi-amar de sărmanul Hoby, de pe uscat, ajuns de-acuma în ţărână). Străzile forfoteau de muncă şi beţie şi de clopotele din birourile negustorilor de sclavi; butoaiele se rostogoleau voioase pe pavaj; deveni stingher şi sfios la vederea atâtor lupi de mare, unii în culori şi veşminte bizare, la vederea cerceilor de aur ce oglindeau razele soarelui, cu soarele scăpărând din pielea bronzată şi arsă pe mare şi în ţinuturi îndepărtate, unde nu găseai decât soare şi iar soare. Iar misiunea lui, Doamne ajută, era să cumpere cărţile unui roman ajuns de mult oale şi ulcele, să le plătească, să mănânce o cină frugală, iar apoi să întoarcă din nou spatele vieţii.

— Avem aici Menaechmi şi Mostellaria, başca Miles Gloriosus, îl informă Cunliffe, librarul. Ah, puteţi lua câte cinci exemplare din fiecare, plus exemplarul propriu, de profesor, la numai trei sferturi din preţ. N-am nimic de alţi autori.

Era un bătrân cu bărbie ascuţită, care molfăia întruna, iar prăvălia îi era întunecoasă şi mirosea a mormânt – altfel spus, a cărţi; pe măsuţa care servea de casă avea un craniu (ah, găile alea pofticioase, puse pe ciugulit) şi spuse, ţinându-l în mâna dreaptă, că-i ţeasta unui negru, a unui sclav care fusese omorât în bătaie. Afară răsuna hărmălaia făcută de marinarii (’z gata, iubitelor) care ieşeau, împleticindu-se, dintr-o crâşmă, iar freamătul mării mâna în amonte, pe undele râului de-aici, care se numea tot Avon, catargele cu velele în terţarolă sau înfăşurate de tot.

— Si nici n-o fă le găfiţi nicăieri altundeva în tot Briftolul.

Aşa vorbea el (pronunţase, de fapt, Moftelaria şi Milef Gloriofuf). În clipa aceea, pe Broad Street trecu un echipaj superb, tras de o pereche de suri ale căror copite tropăiau pe pavajul de piatră.

— Nu toţi negrii funt fclavi, spuse Cunliffe. Cea afcunfă după perdelele alea e negrefă, fau, poate, maronie, ca fă zic aşa. Fe fpune că au aduf-o de prin Indii, ăhă, era mititică, era fiica unei căpetenii şi-a foft adoptată de milă, dar acum cică e o doamnă de vază, creştină, cu buzele ei groafe, deşi n-au apucat f-o vadă la faţă prea mulţi.

WS urmări cu priviri lacome caleaşca până când, în tropotul cailor, coti la colţul străzii.

— Ftă în Fishponds, zise Cunliffe dând din cap şi îl mână, clefăind, pe WS afară din librărie.

Tinând la subraţ, sub pelerină, teancul de cărţi legate cu sfoară, WS hoinări, încă uimit, pe străzile dosnice, care aduceau cu nişte şerpi sau vine răsucite. La un moment, se trezi strigat. De pe-o uşă deschisă, îl abordă o voce:

— Hei, sal’tare, drăguţule! Cauţi un loc de dormit?

Întoarse capul şi inima fu cât pe-aici să-i stea pe loc. Îmbrăcată într-o splendidă rochie largă, de-un alb virtuos, chiar dacă murdar, împrăştiind spre strada pustie scânteierea umerilor şi pieptului ei, stătea cu braţele încrucişate, rezemată de tocul uşii, surâzătoare. Dacă englezii-s albi, ei ar trebui să-i spună neagră; dar nici neagră n-o poate numi cu adevărat, ci, mai degrabă, aurie, dar nici auriu nu-i termenul potrivit, şi nici purpuriul regal, pentru că, atunci când numim culori, ne gândim la ceva plat, ca, de pildă, pânza, or aici e vorba de carne ce se mişcă şi pluteşte purtată de valul luminii, schimbându-şi întruna nuanţa, dar păstrându-şi o somptuozitate ce nu poate fi numită decât regală; culoarea ei e chintesenţa regalului. Cât despre părul ei, acesta era, cu adevărat, de un negru cârlionţat; avea buzele groase; nasul nu-i era îngust în aerul rece, asemenea unui nas englezesc, unui nas de Anne, nici ascuţit, în lipsa razelor de soare, ci turtit şi lătăreţ; şi fruntea îi era lată, deşi lipsită de profunzime. Stătea şi îi zâmbea, făcându-i semn, cu degetul ei lung, auriu, să se apropie.

Fiind aproape lefter (având bani doar cât pentru felia de friptură de oaie destinată muritorului de rând), nu ştiu ce să facă. Pesemne că aurul trebuie plătit cu aur, cu, să zicem, un galben, pentru oferta aceasta ruptă dintr-un rai necunoscut, însă până acum nu mai plătise niciodată (decât scump de tot sau ieftin, cu preţul libertăţii sale) actul iubirii şi simţi că i se face stomacul ghem la gândul că trebuie să se tocmească asupra preţului pe care îl are de plătit ca să pătrundă în casa asta de aur pe uşiţa ei de aur ascunsă vederii. Mai întâi însă, era casa asta dărăpănată, cu priveliştea unui coridor întunecos, cu icnetele voluptăţii şi ale slobozirii. Se opri nehotărât, iar ea continuă să-i zâmbească şi spuse:

— Dagă vrei ză vii, vino agum.

El făcu feţe-feţe, zâmbi, bâigui ceva, întinzând degetele mâinii drepte, să-i arate mâna goală, la care ea pufni într-un râs ce aducea cu sunetul scos de un cristal straniu când se sparge.

În timp ce păşea spre ea şovăind, simţi cum i se golesc gambele de muşchi şi i se umplu cu apă. Surâzătoare, îi făcu semn s-o urmeze în casă. O urmă în întunericul impregnat de miros de mosc şi praf, de mirosul înţepător de subsuori asudate şi, într-un fel, de duhoarea ouălor vechi, stătute, aruncate la gunoi, de mirosul de mucegai al hainelor marinăreşti, de sămânţa vărsată a marinarilor, o procesiune spectrală de marinari răposaţi, care se destrăbălează până la Judecata de Apoi. Din iatacurile situate de-o parte şi de alta a coridorului răzbăteau zvonuri – râsete, scârţâituri ritmice, un glas bărbătesc baritonal exclamând pe un ton profetic: „Să se năruiască nenumitul şi totul să sengroape“. Iar uşa unui iatac era deschisă şi WS văzu ce se întâmplă înăuntru. Era un pat scund, fără saltea, cu pături soioase, cu cârpe pline de sânge pe jos, dar moriceala se desfăşura în picioare, cu trupurile lipite de perete, ziceai că-i o cavalcadă plină de sudoare şi blesteme, destinaţia fiind o cetate surpată, călătoria spre un naufragiu. Femeia era neagră, lucioasă, în pielea goală, cu o privire apatică, proptită de perete, ziceai că-i încolţită, acolo o ciocănea, la nesfârşit, un zdrahon de marinar cu cămaşa descheiată şi cu şireturile jiletcii desfăcute anume, lăsând să se vadă caiere şi smocuri de păr roşcat, având el barba roşie şi căpăţâna chilugă, în afară de câţiva cârcei şi firicele roşietice dispuse la nimereală. Însoţitoarea lui WS zâmbi văzând scena, în timp ce lui i se făcu silă, se simţi răscolit, îl cuprinse un dezgust cum nu mai simţise niciodată până atunci, nici măcar în nopţile acelea bizare, marcate de nebunia lui Anne; ba chiar simţi că roşeşte de ruşine şi frică, cuprins de dorinţa ciudată de-a alerga plângând la trupul acela alb, cunoscut, cu buze subţiri şi nas îngust, să-şi afle alinarea adăpostindu-se în ea, în iepurica lui. Îşi urmă însă însoţitoarea într-un alt iatac, de data asta unul gol, erau în el doar fantomele făptaşilor din trecut, ce rânjeau la el de pe pereţi, spiriduşi minusculi, ce-l sfredeleau cu privirea din aşternuturile mototolite, slinoase, un braţ păros, mort, făcându-i semn de sub pat. Se opri; încă nu era prea târziu să-şi ia picioarele la spinare. Ea îşi trase brusc rochia de pe umeri, lăsând să i se vadă sfârcurile negre ca nişte stropi de cerneală; se apropie zâmbitoare, cu braţele întinse. El lăsă săi cadă pe jos exemplarele din Plaut, legate cu sfoară, şi cu pelerina tot pe el, dar dată mai pe spate, îi îmbrăţişă, tremurând, trupul auriu. Ea nu spuse nimic, el îi înăbuşi cuvintele pe care voia să le rostească plină de ardoare, sărutând-o pe gură şi, în acest straniu contact molatic, avu senzaţia că parcă ar începe un voiaj a la Hoby, spre ţinuturi unde oamenii au cap de câine şi farfurii în loc de picioare, iar de sub palmierii-luminiţe poţi să aduni rubine şi diamante. Stânci, soarele-cuptor, peşti vorbitori, talazuri dinţate. Pe urmă, ea se trase, fără veste, înapoi şi întinse mâna, să-i dea bani.

— N-am decât… spuse el, arătându-i suma.

Ea se înfurie pe loc. Începu să dea în el cu pumnii ei negri, în timp ce el încerca s-o reţină cu de-a sila în îmbrăţişarea aceea situată în afara timpului. Ea strigă pe cineva cu un nume ciudat. O femeie ceva mai coaptă la vârstă se strecură înăuntru, era o başoaldă negresă, duhnea a unsoare, molfăia ceva de la care buzele grăsane îi deveneau purpurii, iar ţâţele neprinse în ham îi atârnau până aproape de brâu, sub capotul ei larg, roşu, pătat. Discutară, în gura mare, în limba lor; dădură în el, cu patru pumni, răcnind. El bătu în retragere, poticnindu-se, ducânduşi braţul la ochi, căci voiau să-l zgârie, şi fu îmbrâncit pe coridor, iar firfiricii lui de aramă zornăiră şi se rostogoliră pe duşumea, un bărbat alb, dezbrăcat, scoase capul dintr-o cameră, îi văzu şi îşi căscă gura cu dinţi putregăiţi, să-şi sloboadă hohotele de râs.

El o luă la fugă, urmărit de hohotele acelea purtate de vântul iscat din senin pe stradă, umilit la sânge, căutând orbeşte Broad Street printre mantiile bătute de vânt, pălăriile urmărite în chicotele prichindeilor, pe sub firmele hanurilor, scârţâind în vânt, căutând, îngenuncheat de ruşine, Trandafirul, unde, pentru o jumătate de penny, un flăcăiaş păzea murgul sireap al stăpânului său. N-avea să mai rămână la crâşma zgomotoasă, plină de fum, cu meniu fix – într-adevăr, n-avea cum, pentru că nu mai avea nici un sfanţ; ba nu mai avea nici măcar jumătatea de penny cuvenită flăcăiaşului zdrenţăros şi smiorcăit.

— Ţine asta, îi spuse el şi-i dădu punga goală, piesa de marochinărie frumos lucrată de taică-său.

Băiatul căscă gura uimit, o luă şi o întoarse pe toate părţile. WS încălecă şi, ruşinat, întoarse spatele Bristolului, părăsind gura Severnului şi întorcându-se la izvoarele lui, făr㠖 îşi dădu el curând seama, cuprins încă o dată de ruşine şi de oarece team㠖 cărţile care constituiseră unicul scop al venirii sale aici.

© 2007 Revista Ramuri