Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Victor Pârlac

        de Cătălin Davidescu

Am scris despre Victor Pârlac cuvinte încărcate de o caldă admiraţie cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani. Eram aproape sigur că voi reuşi să le reînnoiesc şi după un deceniu, la vârsta de 80 de ani. Aproape reuşisem când, deus ex machina, artistul pleacă discret din scenă. Stupoare, într-un fel anunţată de ultimii ani în care sănătatea i-a fost pusă la grea încercare. Având o aparenţă firavă ca şi pictura sa diafană, Victor Pârlac a fost de fapt un luptător care a vrut şi a reuşit să-şi înfrângă destinul potrivnic. Nu este singurul caz în istoria artei, nici măcar a celei româneşti. Printr-un uriaş efort de voinţă, el a reuşit să ardă până la ultima picătură de energie, pentru destinul căruia era convins că a fost hărăzit: arta. Cred că din această perspectivă putem să ne bucurăm. Putem şi trebuie să o facem trecând peste durere, privind înapoi spre prea- plinul lăsat. Timp de mai bine de o jumătate de secol el a reuşit ca dintr-un „emigrant” venit din Făureştii Vâlcei să devină un craiovean respectat şi îndrăgit. Activitatea la catedra de pictură şi ulterior la cârma Conservatorului Cornetti, unde a modelat sensibilitatea a multor generaţii de iubitori ai artei, dar mai ales a propriei picturi, a impus craiovenilor pe artistul Victor Pârlac.

Nu a fost un drum uşor însă determinarea, sensibilitatea, dar şi intensitatea trăirilor, pentru că în spaţiul creaţiei anii se măsoară în operă, iar aceasta rămâne singura probă perenă, l-au adus pe tărâmul învingătorilor. Acum, putem afirma că barometrul existenţei sale a fost reglat de o singură măsură, aceea a artei. Din momentul în care şi-a descoperit vocaţia – cu mai bine de o jumătate de secol în urm㠖 şi până în ultimele zile, el a crezut şi a trudit pentru a-şi împlini destinul.

Admirator al şcolii tradiţionale de pictură românească din perioada interbelică, precum mulţi dintre colegii săi de generaţie, el a reuşit să se impună în viaţa artistică a oraşului printr-o prezenţă discretă şi rafinată, asemenea predecesorului său Francisc Şirato, din a cărui stirpe coboară. Spre deosebire de acesta, el a ales să se oprească la Craiova pentru ca noi să ne mai estompăm într-un fel frustrările că artiştii noştri buni, de obicei, ne părăsesc. A fost un act de generozitate pe care nu ştiu în ce măsură l-a conştientizat dar, nouă, craiovenilor sau măcar a acelora care ne-am bucurat de prezenţa sa, ne-a oferit o lecţie de generozitate ce nu a fost irosită în zadar.

De-a lungul întregii sale creaţii, artistul a abordat cu succes Natura moartă, Compoziţia, Nudul şi chiar Portretul, subiectul său preferat a fost însă, întotdeauna Peisajul, inspirat de meleagurile natale sau de casele vechi ale Craiovei. Indiferent de motivul frecventat, peisajul a reuşit să-i capaciteze la maximum filonul liric exprimat prin intermediul unei palete cromatice calde, unde prezenţa culorilor pure a fost întotdeauna drastic cenzurată de cea a nuanţelor. Ele au fost cele care au exprimat cel mai bine sufletul său poetic îndrăgostit de armonii cromatice în tonuri discrete. Nu ştiu nici acum dacă pictura sa a fost asemenea vieţii sau dacă a trăit în cadenţa artei, înclin spre această ultimă ipoteză pentru că personajul s-a identificat atât de bine creaţiei sale încât, treptat, a reuşit să se topească în ea. De aceea mă şi întreb dacă el chiar a plecat sau doar a luat o altă formă, metaformozându-se din dragoste.

Intuindu-i cu acuitate personalitatea artistică, I.D. Sârbu îi contura portretul încă de acum câteva decenii: „Pictorul e un sentimental ce se fereşte de destăinuiri sau lacrimi în public. Se ascunde, cu multă şi rafinată trudă, în spatele unor colţuri de stradă, sub un stejar bătrân (care singur face cât o pagină de istorie sau roman); nu uită să împace, cromatic şi compoziţional, doi peşti albaştri cu o lămâie şi o sticlă de votcă vagă; alături, într-o foarte realistă ordine suprarealistă, câţiva raci sunt încă verzi, autorul, din motive de timiditate sau milă, nu s-a putut hotărî să-i picteze fierţi definitiv... (...) Victor Pîrlac îşi scrie jurnalul său de pictor care vede, înţelege, pătrunde“.

Poate nici nu ar trebui să ne mai sesizăm de faptul că niciunul dintre personajele efemer importante ale oraşului nu au fost prezente măcar la expoziţia retrospectivă pe care prietenul său, mai tânăr, Lucian Rogneanu, a pus-o pe simeză la Galeria Arta. Victor Pârlac, ca de obicei, a fost şi a rămas înconjurat de prieteni şi admiratori.

© 2007 Revista Ramuri