Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cel de-al 67-lea Festival de Film de la Cannes

        Marc Chambost

Traducere Cornelia CIOLAC


Anul trecut, un început de polemică a scuturat critica cinematografică în urma revelării selecţiunii oficiale a Festivalului de la Cannes: nici o realizatoare nu figura în competiţie. Unii l-au acuzat pe Thierry Frémaud de macism. Fără a intra în această polemică, este adevarat că o singură realizatoare a obţinut consacrarea la Cannes, Jane Campion, care a fost preşedinta juriului de anul acesta. Un fel de mea culpa deghizată, în momentul în care preşedintele festivalului Gilles Jacob se retrage dupa 14 ani ca preşedinte, dar 36 la conducerea festivalului.

Dar, sexismul şi macismul în cinematografie constituie o problematică care nu se referă numai la Festival, dar şi la ansamblul producţiei cinematografice mondiale, încât un test a fost imaginat pentru a măsura gradul de sexism al unui film sau al unei opere de ficţiune. O operă reuşeşte testul dacă următoarele trei criterii sunt reunite: două femei pot fi identificate în operă (mai precis, ele poartă un nume şi nu sunt numai creditate pe generic prin funcţia pe care o deţin), iar aceste două femei dialoghează împreună; al treilea criteriu este că, ele vorbesc de altceva decât despre un om. Testul nu este de o eficienţă perfectă, deoarece formele pe care le îmbracă operele sunt câteodată înşelătoare şi filme care nu sunt câtuşi de puţin sexiste pot să nu îl reuşească. Dar, trebuie notat că, aproape jumatate din filmele din întreaga istorie a cinematografului nu reuşesc cele trei criterii, deoarece se axează pe genul masculin, în timp ce femeile sunt reduse la roluri care pun în evidenţă calităţile bărbaţilor sau pur şi simplu nu sunt decât nişte frumoase obiecte decorative.

Cinematograful de autor, care a facut din Cannes un loc de prestigiu pentru promovarea şi difuzarea filmelor, scapă cel mai adesea tentaţiei sexiste, chiar dacă multe filme nu oferă o imagine foarte valorizantă a femeii. Trebuie să constatăm însă că anul acesta festivalul a pus în mod deosebit accentul pe rolul femeii în societatea ultimelor două secole.

Femeile în căutarea emancipării

Filmul care atinge întru totul acest subiect este SILS-MARIA (Olivier Assayas, France SO-C), în care joacă şi se confruntă trei generaţii de femei intrepretate de Juliette Binoche, care are un rol de actriţă, Kristen Stewart, asistenta sa (în sfârsit Kristen dovedeşte că poate să joace roluri mai complexe decât acelea de vampir) şi Chloé Moretz, tânara actriţă care va da replica lui Binoche. Filmul se joacă pe o interesant㠓mise en abîme” între Binoche şi Steward, când aceasta o ajută pe actriţă să repete o piesă de teatru, în care o tanără femeie îşi seduce patroana şi o împinge la sinucidere. Dialogul oscilează între această ficţiune teatrală şi raportul real, foarte ambiguu, între cele două protagoniste, trecând de la camaraderie la crispaţie. In aceeaşi manieră, la sosirea lui Moretz, Steward se lasă pradă unor confidenţe, confidenţe care amintesc pur si simplu propria-i viaţă şi propriile-i aventuri – sexuale – de la succesul filmului Twilight încoace. Un scenariu subtil (cu câteva minunate secvenţe la munte, în care descoperim fenomenul meteorologic al şarpelui Maloja din Elveţia). Un film care ar fi meritat un premiu.

In WINTERSLEEP - SOMMEIL D’HIVER (Nuri Bige CEYLAN , Turcia, SO-C, Palme d’or), asistăm la lenta autodistrugere a unui cuplu format dintr-un actor la pensie, care deţine un mic hotel în Capadochia şi tânăra sa soţie care nu mai resimte nici un sentiment faţă de el şi nici faţă de sora lui. Dacă punctul de vedere este cel mai adesea centrat pe soţ, autoritar, fără însă a fi cu adevărat şi macist, dar fără a-l admite (o secvenţă de beţiveală, după o partidă de vânătoare cu doi prieteni este remarcabilă), scenele în care sora soţului, marcată de recentul său divorţ îşi descarcă sufletul, vorbind de condiţia sa şi de deziluziile sale, şi scena în care soţia încearcă să-şi recâştige independenţa şi autonomia, facându-şi propriile-i alegeri, sunt scene deosebit de reuşite. Cu minuţiozitatea-i obişnuită şi imaginile-i la fel de frumoase, adesea pe un fond înzăpezit, Ceylan reuşeşte performanţa de a prezenta un film de peste trei ore, fără ca fotoliile din sală să clacheze, nici să se audă sforăiturile ziariştilor epuizaţi. Trebuie spus că Thierry Frémaud a ales să-l programeze la începutul festivalului, când spiritele sunt încă proaspete şi nici seara cand după patru sau cinci proiecţii unii critici au tendinţa de a somnola. O “palme d’or” meritată într-un palmares care, încă o dată, a fost lipsit de îndrăzneală şi a recompensat în cele din urmă filme psihologice, care nu au ca obiectiv să capteze adevărata stare a societaţii şi a lumii contemporane.

THE HOMESMAN (Tommy Lee Jones, SUA, So-C). In miticul Far West, o femeie, celibatară încearcă cu disperare să-şi găsească dragostea şi să se căsătorească, şi se propune voluntară pentru a escorta alte trei femei care au înnebunit, în parte din cauza condiţiilor de viaţă mizerabile şi penibile din această perioadă de pionierat, în care unii nu ezitau să omoare sau să linşeze. Si va găsi, într-un om singuratic, un camarad de neşansă în acestă călătorie periculoasă. O stranie legatură se va împleti între ei, dar care se va sfârşi în mod dramatic. Pasionat de marile spatii din Vest, realizatorul reuşeşte întoarcerea sa pe ecrane, dupa “Trei înmormântări”, film recompensat in 2005.

MAPS TO THE STARS (David Cronenberg, SUA, SO-C). Un alt film, jucat în principal de actriţe, în care Cronenberg întreprinde denunţarea exceselor şi derivelor vieţii starurilor de la Hollywood cu intrigile sale, cu malversatiile, derapajele psihologice mergând până la incest sau crimă. Filmul este mult prea caricatural pentru a fi credibil, chiar dacă sunt binecunoscute trăsnăile unor actori sau actriţe a căror celebritate este fie stabilită sau efemeră şi pe care revistele people le expun fără pudoare.

 

Femeia fantasmată

JAUJA (Lisandro ALONSO, Argentina, UCR) Un militar danez (Vigo Mortensen) se lansează într-o aventură epică prin Patagonia. In căutarea pământului promis, în maniera românului Julius Popper care a pretins ca ar fi fondat un regat în onoarea reginei Romaniei la sfârşitul secolului al 19-lea (cf. Filmul chilianului Miguel Littin “Tierra del fuego”, prezentat la Cannes în anul 2000). In această aventură este acompaniat de fiica sa , pe care primele frisoane amoroase o vor conduce spre a fugi cu un tânăr soldat.Tatăl se lansează pe urmele lor, singur, traversând un teritoriu misterios, mitic, din care nimeni nu s-a mai întors.

AMOUR FOU (Jessica HAUSNER, Austria, UCR) este o comedie romantică, foarte liber inspirată din viaţa poetului Heinrich von Kleist. Acesta, dorind să nege fatalitatea morţii, încearcă în 1811 să o convingă pe verişoara sa , o tânără femeie căsătorită şi subjugată de şarmul lui, să se sinucidă cu el din dragoste.

LA CHAMBRE BLEUE (Mathieu Almaric, Franta, UCR). Adaptat după romanul lui Georges Simenon, ale carui dialoguri sunt reluate aproape cuvânt cu cuvânt, istoria decriptează mecanismele subtile care pot transforma un adulter în crimă pasională, antrenând protagoniştii într-o spirală de minciuni şi de autodistrugere.

Femeia mamă

THE DISAPPEARENCE OF ELEANOR RIGBY (Ned Benson, Statele-Unite, UCR) Profund afectat de o dramă personală, o tânără femeie încearcă să se sinucidă. Salvată de la această încercare, îi urmărim eforturile pentru a-şi reconstrui trecutul, de la naşterea iubirii ei până la imploziune. Este un film despre criza unui cuplu si despre doliu, cautând să demonstreze cu sensibilitate cum am putea să ne reconstruim încetul cu încetul după o dramă şi cum pasiunea poate câştiga în faţa morţii.

 

LA BELLE JEUNESSE (Jaime ROSALES, Spania, UCR). Intr-o Spanie cufundată în criză, situaţia tinerilor este deosebit de dificilă, cu un procentaj de somaj record în Europa Occidentală. Cuplul de tineri pe care filmul îl urmăreşte, în cautarea lor de soluţii pentru un trai decent şi pentru a fonda o familie, nu scapă nici micilor ocupaţii fără viitor, nici unei tentaţii de violenţă, la limita delincvenţei. Cum se întâmplă cel mai adesea în lumea de azi, tânăra femeie, mai flexibilă, mai insistentă, este cea care va găsi soluţia, aceea de a-şi părăsi patria. Dar ultimele imagini ne lasă să înţelegem că totul nu este chiar atât de simplu, atât de cinstit precum prevăzuseră ei, chiar şi pe “pamântul promis”, care este Germania.

MOMY (Xavier DOLAN, Canada, SO-C). Un duo feminin în jurul unui adolescent nevrotic şi perturbat, capabil de ce-i mai rău şi pentru care mama, în ciuda ajutorului ambiguu al vecinei sale, va sfârşi prin a lua o decizie surprinzătoare. Presimţit pentru o «Palme d’or», filmul nu a obţinut decât o recompensă secundară. Pălăvrăgeala tânarului realizator din Quebec, deosebit de apreciată de sfera critică din Cannes nu merita, după părerea mea mai mult, chiar dacă jocul actorilor este remarcabil.

LOST RIVER (Ryan Gosling, Statele Unite, UCR). Primul film realizat de vedeta la modă în acest moment. Istoria se derulează într-o familie monoparentală, în Detroit-ul căzut în ruină, după criza de sub-primes. Film post-apocaliptic, dar şi de devotament matern, subiectul oscilează între două optici, nereuşind să se debaraseze însă de violenţa recurentă din filmele în care joacă Gosling. In ciuda câtorva găselniţe vizuale, filmul nu a reuşit să convingă.

L’INCOMPRISE (Asia ARGENTO, Italia, UCR). O puştoaică aruncată între o mamă isterică şi fluşturatică şi un tată actor, pretenţios, care se simte ataşat mai mult de fiica sa cea mare, aceasta pustoica,neînţeleasă de familie,se plimbă cu pisica sa în căutarea unei stabilităţi familiale pe care gafele sale repetate ce provoacă catastrofe, o pun mereu sub semnul întrebării. Amuzant dar fără finalitate.

 

Rolul tatălui

Ca ecou al acestor opere centrate pe rolul mamei, două filme tratau de manieară diametral opusă, paternitatea nereuşită sau revelată.

TOURIST (Ruben OSTLUND, Suedia, UCR). Un tată uită de rolul său de şef de familie protector, în momentul în care familia sa este confruntată cu ceea ce seamănă a fi o catastrofă (în cazul de faţă o avalanşă în Alpi). Nereuşind să asigure mai mult decât propria-şi protecţie, urmează, evident, o profundă criză în sânul celulei familial, criză care va fi rezolvată într-o manieră absurdă, în ceaţă, pe o pistă de ski. Cel mai interesant în scenariu rămâne de constatat în ce fel criza între cei doi părinţi se propaghează la copii şi mai ales la un cuplu de prieteni veniţi să-i ajute să depaşească divergenţele născute din laşitatea soţului. Filmul prezintă numeroase stângăcii, care culminează într-un epilog absurd cu un şofer de autocar incapabil să conducă pe un drum de munte, adăugând o ultimă neverosimilitate unei istorii care abundă în astfel de situaţii.

THESE FINAL HOURS (Zal HILDICH, Australia, QR). In orele care preced sfârşitul lumii (un val de magma devastează Pamântul, după o coliziune cu un asteroid), într-un oraş străbătut de nebuni, de disperaţi şi de gunoaie care zboară, luate de vânt, un barbat salvează, cu riscul vietii sale, o puştoaică, pe care doi nemernici se pregătesc să o violeze. In ciuda dorinţei sale de a participa la un party orgiac la nişte prieteni, o va ajuta pe tânăra sa protejată să-şi regăsească tatăl, descoperind, dar mult prea târziu,faptul că şi el ar fi capabil să asigure rolul de tată. In schimbul compasiunii şi eforturilor sale, fetiţa îi va indica alegerea cea bună pe care să o facă înaintea catastrofei finale şi cu care dintre cele două femei care îl iubesc să petreacă ultimele sale clipe.

Si pentru a încheia acest tur de orizont 2014, două filme axate pe actualitatea internatională, în care femeile sunt prezente, fie în spatele camerei, ca martor pentru primul film, fie ca spectatoare a dramei intoleranţei pentru cel de-al doilea film

 

EAU ARGENTEE, SIRIA AUTOPORTRET (Ossama MOHAMMED et  Wiam Simav BEDIRXAN, Siria / Kurdistan, Proiecţie specială). Obiect cinematografic surprinzător, acest film segmentat este opera comună a unui sirian refugiat la Paris şi a unei tinere siriene, rămasă acolo şi care îşi filmează cotidianul. Această colaborare este cea care dă scriiturii filmului o singularitate, mult mai inovantă decât clişeele repetitive şi maniile vizuale ale filmului lui Godard şi, mai ales, faptul că arată în mod direct realitatea războiului civil care ravajează Siria de doi ani încoace.

TIMBUKTU (Abderrahmane SISSAKO, Mauritania, SO-C). In registrul mărturiei politice, acest film a fost din păcate înlaturat de la palmares, deşi câştigase unanimitatea printre ziarişti şi public. Plecând de la fapte reale, care s-au produs în Mali între 2012 si 2013, filmul caută să arate printr-un fel de linii de pensulă impresioniste cotidianul oraşului Tombuctu, în timpul ocupaţiei sale de către rebelii islamişti, izgoniţi după aceea de armata franceză.







 

© 2007 Revista Ramuri