Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dragă Florin,

        de Cătălin Davidescu

A trecut ceva timp de când nu ţi-am mai scris. Cu riscul de a fi considerat nostalgic sau chiar sentimental, ceea ce nu e deloc grav, trebuie să-ţi spun ceva care ştiu că te interesează: s-a deschis Muzeul de Artă (nu este cazul să adaug... din Craiova, că doar despre el am vorbit o viaţă, şi văd că nu reuşim să schimbăm subiectul nici în eternitate). Vezi, dacă mai stăteai un pic, acum, poate îmi povesteai tu mie cum a fost. Tu, însă, erai rezervat; eu, fiind mai ţaţă, are şi povestea culoare.

Ştii cum e la deschidere: lume multă, strângeri de mâini, pupături, zâmbete de toate felurile, televiziuni (cred că erau doar posturi locale), vorbe la microfon, comentarii în asistenţă, ce să-ţi spun, ştii şi tu! Chiar ai fost menţionat, în unul dintre speech-uri! Artişti nu am prea văzut, nici nu ştiu dacă au fost invitaţi. În rest..., lume de vernisaj: unii, indiferenţi, aşteptau să bifeze acţiunea, alţii, să fie văzuţi, mulţi curioşi – că asta ne roade – şi, bineînţeles, câţiva lunateci care iubesc cu adevărat locul ăsta. Printre ei, Ţucu, deşi nu se arăta, era emoţionat nevoie mare, şi primenit la „patru ace”. Purta costum..., ce părere ai de asta? De fapt, cred că ai aflat mai multe chiar de la el.

Trecând însă peste festivismul inerent unor momente de genul ăsta, impresia mea este că ai de ce să fii mândru de toată munca ta. Ştii că nu te flatez, nu am făcut-o nici atunci când puteam să-ţi spun direct ce cred, darămite acum, când sunt obligat să-ţi scriu; dacă rămâneai, nu mai apelam la nesuferitele astea de scrisori! Muzeul a căpătat un aspect nou. Dintr-un spaţiu destul de prăfuit, cu un aer vetust, a răsărit (nu chiar ca-n poveşti, că am cam trecut de vârsta aia), un loc frumos, aşa cum poate nici Mihail nu şi-a imaginat. El nu a avut, nici măcar în vis, o colecţie de artă atât de importantă, nici nu se prea purta în Oltenia aşa ceva. Aici, ştii bine, oamenii erau mai legaţi de pământ, de case, de valorile materiale ale vieţii, arta era cam fudulie! Hai că iar am luat-o pe arătură, cârcotaş, cum mă ştii! Dacă vrei să afli despre panotare, sălile şi-au păstrat, în esenţă, aceeaşi structură. Nici nu se putea altfel. Nu era cazul să se schimbe totul, doar de dragul schimbării. Jos a rămas Galeria de artă europeană, doar că ordinea sălilor este alta, iar o parte din lucrări a fost înlocuită, justificat, zic eu. Cabinetul Brâncuşi este tot unde a fost. Trebuie să-ţi recunosc că, după gustul meu, piesele mi se par mai stinghere acum. Poate că mă obişnuisem cu vechiul decor imaginat de Nicole Borteş când a fost directoare. Sigur, el nu mai corespundea de mult exigenţelor actuale de expunere muzeală, însă poate era necesară o formă de expunere mai spectaculoasă, cu o lumină adecvată care să pună în valoare operele. Dacă lucrările lui Brâncuşi îşi vor găsi locul, aşa cum ar fi normal, în noua construcţie care urmează să fie ridicată (într-un timp record, înţeleg), sunt sigur că atunci lucrurile se vor aranja cu mult mai bine. Galeria de artă românească este tot la etaj. Prezentarea a rămas cronologică, punând accent pe artiştii şi colecţiile importante ale muzeului: artă medievală, „Primitivii”, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, o sală cu câţiva artişti marcanţi din prima jumătate a secolului al XX-lea, urmează Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady – pictorul tău preferat, Eustaţiu Stoenescu, tot în sala mare. Din păcate, ostracizat, în ultima sală, mult prea mică, pentru un pictor atât de mare, este expus Ion Ţuculescu! Deşi nu îmi convine că pictorului meu favorit îi este rezervat un spaţiu atât de meschin, trebuie să recunosc că, mergând pe această concepţie de prezentare, era greu să îi găseşti, pentru moment, un alt loc. Sper ca atunci când Brâncuşi se va „muta” în casă nouă, să îi rezerve un alt loc pe măsura importanţei sale şi a colecţiei pe care muzeul o deţine.

Oricât aş încerca să-ţi povestesc, oricât de bine ştii colecţiile..., este preferabil să treci tu, când poţi, să le vezi. Asta, dacă nu ai făcut-o deja. Cred că şi urbea s-a mai schimbat. Suficienţa aia orgolioasă care ne-a făcut atâta rău a început şi ea să se mai fisureze. Ăştia mai tineri parcă nu mai sunt atât de atoateştiutori. Poate mă înşel, sau doar îmi fac speranţe! Apropo, s-au angajat câţiva tineri, de fapt tinere, care sper că or să se integreze, şi împreună vor face treabă bună. Ştafeta e predată! De acuma pot să zboare şi singuri.

Florine, chiar mi-e dor de o „ceart㔠adevărată. Cu Marcel e mai greu să te cerţi, până scoate o vorbă îţi trece supărarea.

Mai dă şi tu un semn când poţi!

© 2007 Revista Ramuri