pe o plajă dintr-o insulă îndepărtată

un bărbat singur priveşte o femeie singură

care iese din marea ameţitor de limpede.

cândva, demult, a mai ieşit din mare o femeie, tot aici.

necunoscuta pare să numere patruzeci de ani.

nu trupul, vai, îi trădează vârsta: trupul său este tânăr.

şi-n trupul său tânăr totul e aşezat milimetric, perfect. indestructibil,

de parcă necunoscuta vine din altă galaxie.

şi-n trupul său tânăr frumuseţea înfloreşte izbăvitor,

ca la douăzeci de ani,

luminând până departe,

precum farul din apropiere care le arată navelor calea.

nu, nu trupul,

ci melancolia vorbeşte despre vârsta ei reală.

melancolia de pe obrazul său, din ochii săi negri,

melancolia care ştie atât de multe şi spune atât de multe,

roman-fluviu, epopee.

o, din femeia aceasta necunoscută

izvorăşte misterul,

misterul care ajunge la bărbatul singur şi îl ia pe sus

tocmai când el

privind-o

îi imaginează şi îi scrie în minte necunoscutei

istoria fabuloasă, precisă,

biografia autentică, absolută,

care n-are nicio legătură cu viaţa ei de până acum.

astfel încât nu mai are nicio importanţă că,

la un moment dat, pe plajă,

apare şi fiica necunoscutei, adolescentă,

şi i se adresează mamei sale în ruseşte.

faptul acesta nu mai schimbă nimic,

zarurile au fost aruncate:

adevărul despre necunoscută este cu totul altul

decât ce a trăit ea până acum.

acest adevăr a fost stabilit irevocabil

de mintea bărbatului singur, cel care

deja s-a strecurat sub pielea necunoscutei,

deja i-a intrat în inimă

şi i s-a prins de inimă ca un ac de siguranţă,

odată pentru totdeauna.