Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O după-amiază liniștită

        de Ioana DINULESCU

La ora pufoasă a după-amiezii de vineri, oră la care cei trei prieteni trăiau împreună un sentiment comun, cel al sațietății , iar restul de votcă Putinskaia se încălzea pe fundul paharelor din sticlă groasă, de culoare incertă, ce credeți că făcea Autorul? Domnia sa, Autorul, trândăvea  cu telecomanda televizorului în mâna dreaptă, în timp ce mâna stângă îi atârna leneșă peste marginea canapelei. Nici cockcanish-ul botezat abuziv Barbie Bush nu era mai treaz decât stăpânul său. Lenevea , la rândul lui, tihnit, în ciuda muștii bâzâitoare care intrase dumnezeu știe cum, prin perdeaua bogată, care tocmai acest rost îl avea , de a împiedica insectele să intre în casă și nu pe acela de a îndulci lumina violentă a după-amiezii de vară. Blănița cârlionțată a cățelului reflecta lumina ecranului, iar podeaua de culoarea crudă a lemnului de pin te invita parcă să pășești desculț pe ea, să te-ndrepți către calculator și să-l lași naibii de televizor!

Numai că Autorul se simțea tare bine lenevind în fața micului ecran din care străbăteau prin aerul patriarhal al încăperii burdușite de rafturi de cărți și de tablouri agățate cam anapoda pe pereți, sunetele stridente ale mașinilor de salvare și fumul unei explozii imense ce zguduia un zgârie-nori de la capătul lumii. Autorul , din păcate pentru gloria lui, nu avea deloc chef să continue lucrul la romanul pe care Dta, iubite cetitorule, tocmai îl devorezi din priviri. Dacă ar fi fost după stimatul Autor, romanul acesta care i-a fascinat pe cititori încă înainte de publicarea lui (ah, reclama! promoția! ce rol minunat joacă ele pe  piața cărții!) ar fi rămas undeva  pe la mijloc, spânzurat deasupra paharelor de votcă Putinskaia ale celor trei prieteni, aromiți de zăduful după-amiezii de vară în crâșmulița de la colțul străzii, botezată pe bună dreptate, chiar de trândavul Autor, În grădină la Nicole.

Norocul Dtale, iubite cetitorule, că tocmai eu, musculița bâzâitoare, extrem de enervantă pentru cockcanish-ul cu blăniță neagră, de berbecuț, presărată pe ici pe colo, și anume prin părțile esențiale, de așa-zisele pete de foc (de fapt pete aurii), veghez la bunul mers al lucrurilor în domeniul literaturii de ficțiune și la  dreapta răsplată pe care autorul o datorează cititorilor săi. Iată, chiar acum, cînd Larry King, celebrul comentator de la CNN își dă cu părerea asupra exploziei care făcuse să se dea de-a dura pe asfaltul newyorkez cele două sute de etaje ale unui building din suburbii, pe toate canalele de televiziune de pe cele cinci continente locuite , eu, musculița enervantă, am grijă să-l împiedic pe leneșul autor să-și piardă timpul în fața televizorului, iar pe cățel să-și îndemne stăpânul la reverie post-prandială, numai prin simpla lui prezență cățelească. Mă reped ca un MIG dornic să are ogoarele din jurul orășelului Gratuity către nasul sforăitor al autorului și-l înțep spre binele său, probând astfel faptul că, pentru un scriitor, oricât de mediocru ar fi el, nu trebuie să treacă nula dies sine linea.

Nu-mi pasă de mormăielile Autorului, nici de virajele pe care mâna lui stângă le face în încercarea zadarnică de a mă face să renunț. Nu, nu renunț, eu sunt chiar conștiința domniei-sale și-i vreau, ca să mă exprim pe șleau, doar binele. Dacă romanul rămâne, cum spuneam mai devreme, suspendat deasupra celor trei pahare de votcă Putinskaia, pe care nici cei care le comandaseră nu le mai băgau în seamă, nu le mai râvneau, ce rost mai am eu pe lume, ce rost mai are trândavul Autor? Rostul lui este să scrie, iar al meu să-l împing la arat.

După câteva zeci de secunde de bâzâit neîntrerupt, răstimp în care leneșul, trândavul autor fusese silit să dea din mâini ca un apucat de frică să nu cumva, doamne ferește să-l pișc de nasul rotunjt la vârf de parcă purta un cartof acolo, se înduplecă în fine   să abandoneze canapeaua și să se așeze în fața computerului. Nu prea avea chef de scris, dulcea toropeală a după-amiazii de vară și ușorul sforăit al cățelului Barbie tolănit după ușă, acolo unde razele soarelui se risipeau într-o miere molatică, îl ademeneau din nou spre canapea. Dar tocmai cînd să înșface din nou telecomanda televizorului, de pe holul micuțului apartament alcătuit din două camere parcă proiectate pentru locatari pitici,  răsună strident soneria telefonului.

Dacă ar fi fost să-și urmeze doar îndemnurile ființei sale, Autorul n-ar fi  străbătut legănându-se agale, marinărește,  cei 2-3 metri care despărțeau canapeaua de locul unde fusese agățat telefonul. Numai că, din nefericire pentru el, o rămășiță din conștiința sa profesională îi zgândări tihna și-l făcu să ridice receptorul. Nu înainte însă de a gândi că poate chiar primarul Ciocârdel se ostenea să-l sune și să-l convoace la o conferință de presă. Nu-i surâdea deloc perspectiva de a-și petrece câteva ceasuri ascultând balivernele edilului-șef al orășelului Gratuity, promițând plătitorilor de taxe și impozite locale construirea unei Fontana di Trevi în Piața Primăriei sau un concert uluitor , asezonat cu mici și cu bere, în părculețul sărăcăcios de la marginea urbei. Pe de altă parte, autorul se gândea  că nu i-ar strica să-și mai optimizeze relațiile cu edilii locali și să capete și el, cumva-ceva, un  part-time ca funcționar în cadrul departamentului de imagine al primăriei sau, cel puțin, de consilier particular (remunerat, vezi bine, tot din fondul .....de taxe și impozite locale) al șefei de cabinet al celui mai frumos, mai sexi, mai nemaipomenit Primar din sud-vestul estului îndepărtat. Autorul, bată-l vina, fără să-și dea seama măcar, aproape că devenise rivalul Rândunicii. Fir-ar el să fie de autor, dar cum îndrăznea el să aspire la grațiile dlui primar Ciocârdel, atâta vreme cât și inegalabila Rândunică locală încă nu le obținuse?

Ei, dragă cititorule, aici e-aici! Autorul, amărășteanul de el , nici habar n-avea de aspirațiile erotico-profesionale ale Rândunicii, pe care o zărise în treacăt, la un Simpozion internațional dedicat , în intenția organizatorilor, proslăvirii unui poet local, care, din fericire pentru el, se deplasase, pe cont propriu, în eternitate, înainte de a-și închipui ce festivaluri, ce simpozioane, ce colocvii se vor organiza după dispariția sa în orășelul Gratuity. Pun pariu că bietul poet s-ar fi încăpățânat să mai trăiască cel puțin două-trei cincinale ( lustru este termenul mai potrivit , acum după ce orășelul nostru drag, de pe malul stâng , a trecut cu arme și bagaje în tabăra...dreptei edilitare),   numai să nu fie silit să asculte encomioanele șchioape, osanalele pe care i le înălțau, acum, după ce el nu mai reprezenta niciun pericol pentru imaginea edililor locali, cei doi-trei moșneguți pensionari care se străduiau să trezească atenția și interesul concetățenilor gratuitezi inițiind tot felul de agape pseudo-culturale și moșmondind pe pereții blocurilor muncitorești semi-ruinate plăcuțe comemorative.

Așadar, volens nolens, Autorul  se înhămă la treabă. Mai întâi, se duse și el ca tot omul la baie să-și împrospăteze făptura transpirată rău de tot cu un jet subțire de apă de Jiu. Numai că, din țeava subțire de inox chinezesc, se prelinseră cîțiva anemici stropi ruginii, după care țevile își domoliră cu totul murmurul promițător, iar bietul Autor se trezi din dulcea toropeală a după-amiezii de vineri, cu barba nerasă și subțiorile mustind în propriul loc suc. Obișnuit cu astfel de întâmplări, nu se enervă prea tare, deschise frigiderul micuț și smulse hotărât bidonul de apă plată, pe care-l folosi , fără să stea prea mult pe gânduri, pentru a spăla urmele stropilor de apă ruginie care-i năclăiseră   fața. Răcorit oarecum și oarecum limpezit de sudoare, se grăbi spre dulăpiorul de culoare albastru deschis unde-și ținea rezerva de cosmetice, menite să-l transforme în doar câteva minute dintr-un ins trândav și transpirat nevoie-mare, într-un adevărat dandy al orășelului Gratuity. Autorul era renumit printre colegii de breaslă, dar mai ales printre colegele de breaslă și printre secretarele edililor, pentru ținuta lui îngrijită până la pedanterie, pentru atenția pe care o acorda celor două perechi de blues-jeans și celor 5-6 cămăși viu colorate cu care își înnobila făptura de câte ori trebuia să facă față unei conferințe de presă la primărie, unei premiere teatrale, sau , pur și simplu, unei plimbări în amurg alături de cățelul Barbie pe străduțele desfundate ale tihnitului, patriarhalului orășel unde-și duc existența toate, cu mici excepții, totuși, personajele romanului nostru.

Stinse televizorul care tot făcea purici de vreo câteva ore bune, își luă la revedere grăbit, dar tandru, de la micul ghemotoc de blană care sperase zadarnic că va fi scos la joacă, încuie atent ușa care se mai ținea doar prin vreo două balamale ruginite și  se îndreptă grăbit către lift. Încercarea lui de a-l chema fu zadarnică, liftul se înțepenise bine între etajele doi și trei și nici vorbă să se urnească din loc. Autorul,  ins civilizat , cred că ați înțeles deja aluziile mele,  înjură mărunt printre dinți și porni să coboare grăbit cele o sută și mai bine de trepte care-l despărțeau de trotuarul din fața blocului jerpelit, botezat încă de la inaugurare Katanga, un adevărat paradis al pensionarilor totdeauna atenți să-și plătească întreținerea a doua zi după ce primeau amărâta de pensie de la stat, dar și al chiriașilor privatizați nevoie-mare, care nu mai catadicseau să facă acest lucru de ani buni. Ajunse cu bine în fața blocului și  deschise portiera străvechii sale Dacii, în încercarea de a scurta drumul pe care urma să-l facă prin arșița insuportabilă a după-amiezii de vară. Boarea fierbinte care-l izbi în față, emanată de interiorul micuțului automobil îl făcu însă să se  răzgândească rapid. Trânti cu năduf portiera zgâriată de puștii din cartier și o luă la pas grăbit către Primărie. Salută din mers două vecine care, cu sacoșele pline, așezate pe trotuarul încins, dădeau din mâini vioaie, sporovăind cu frenezie. Străbătu eroic kilometrul de asfalt crăpat și aproape topindu-se sub călcâie, în speranța că atmosfera micuței săli de conferințe a Primăriei, dotată cu aparate de aer condiționat,  îl va ajuta să revină la o viziune mai optimistă asupra week-end-ului sufocant care-i stătea în față, dincolo de neașteptata conferință de presă la care-i convocase dl Primar Ciocârdel  pe ziariștii din orășel. Și, într-adevăr, speranțele Autorului că va petrece o oră-două în mica oază de răcoare a Primăriei se adeveriră cu vârf și îndesat.

Secretara blondă, cu pieptul opulent pe care-l tot răcorea cu un  evantai chinezesc din subțiri stinghioare din lemn de santal , îl întâmpină cu sincer entuziasm făcându-i discret semn să nu se grăbească, pentru că  dl Primar încă nu ajunsese la întâlnirea cu presa locală. Orientându-se rapid asupra situației, Autorul își puse la încercare toată capacitatea sa de seducție și-i ceru secretarei un pahar cu apă rece și o cafeluță fierbinte. Planturoasa și mereu zâmbitoarea secretară ( mai precis spus, tehnic vorbind, șefa de cabinet a dlui Primar) alergă , răspândind în jur o boare răcoroasă de parfum de levănțică, spre micul oficiu, unde frigiderul imens, argintiu ca o navă cosmică, torcea promițător. Tăvița din lemn de bambus, sticlele de apă minerală brumate și cafeluța concentrată  pe care șefa de cabinet o așeză în fața sa, avură darul să-i redea Autorului bunadispoziție, precum și detașarea necesară receptării semnificațiilor edilo-estetico-sentimental-electorale ale ședinței care urma.

Pe ușa capitonată  care despărțea biroul secretarei de hol  intrară pe rând, zglobii și binedipuși alți doi ziariști, și, în urma lor, legănându-și ispititor șoldurile  generoase și pulpele subtil crăcănate, fluturând în același timp pletele proaspăt vopsite în roșu, femeia de cultură a orășelului, strălucitoarea VIP-ă a postului local de radio Noi suntem Voi!. Totdeauna proaspăt  coafată, cu unghiile  proaspăt vopsite  în roșu-sîngeriu ,culoarea  sîngelui de bou sacrificat pe altarul bunăstării burților cetățenilor de nădejde, plătitori fideli de taxe și impozite locale, chiar ea, Rândunica, bat-o norocul! Ahtiată după succes profesional și salariu pe măsură, femeia  încerca disperată să fie mereu în atenția masculilor locali cu înalte funcții administrative.

Secretara cea blondă și simpatică, o femeie fără prea multe studii, dar cu simțul umorului, îi făcu semn cu ochiul Autorului, strâmbându-și boticul delicat la vederea Rândunicii. Aceasta însă, fără să observe reacțiile blondei planturoase, mâna dreaptă a primarului Ciocârdel, începu subit să ciripească ( să fim drepți și onești, mai mult să se rățoiască) cu o voce ascuțită pe care doar cine nu ascultase niciodată programele așa-zis culturale ale postului de radio Noi suntem Voi! n-o recunoaștea. Bărbat bine crescut și ultra-îngăduitor cu femeile , în ciuda faptului că nu-și dorise niciodată să-și lege viața în mod decisiv de vreo frumoasă concetățeană, Autorul se aplecă afabil asupra mânușiței întinse imperativ de Rândunica, fără s-o sărute , totuși, înclinîndu-se doar,ușor, cu deferență de aristocrat.

 În așteptarea dlui Primar, Rândunica, mereu bine dispusă și gata să-și reverse subtilele efluvii feminine asupra oricărui bărbat cu funcție și oarece importanță în orășel, întinse spre Autor o cărticică bine asortată între coperți de o culoarea nu prea bine definită, ceva între roz bonbon și o ușoară nuanță de mov. Aha, ricană în sinea sa Autorul,  prinde  bine totdeauna oțârică de mov!

Fragment din romanul în curs de elaborare Aventuri gazetărești în orășelul Gratuity

© 2007 Revista Ramuri