| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Mihai FiricăJoi la început de noiembrie ne vom cunoaşte joi la început de noiembrie voi citi în aburul cafelei împletit între noi ne vom regăsi sub un clopot de tăcere şi pasiuni strunite câinele taie orizontul şi râd noiembrie nu e de noi mă surprind tresar şi privesc înapoi ţin în palmă urma unei feţe palide şi triste petale de violete sub tălpi respir şi rezist flori galbene aerul mov frunze uscate şi frig ne vom cunoaşte joi mâna absentă şi rece se plimbă alene prin păr Sărută-mi venele sărută-mi venele căile neştiute căutate de seara până dimineaţa noaptea ca stane de piatră ascultăm şoapte nu se ştie unde nu se ştie cine recită tăcerea amestecată cu teama de a te pierde departe ascuns în tine perdele grele lanţuri şi lumânări culorile se scurg rând pe rând cerul decolorat şi calmul tău deşi rătăciţi cum poţi ţine ochii închişi când strigătul ne va lovi fără durere ne va înghiţi fără să se vadă că n-a rămas nimeni să aştepte coroana imperială împletită din iarbă noduri de spini e vremea să taci alene intră ţepii în carne povara de oase o duc singur fără ezitare Ultimele zile şi viaţa de după voi pleca dar va pleca şi ploaia dragostea şi cele o mie de petale de care se leapădă vântul tineri altădată tăcuţi părul răvăşit ceva se mişcă prin aer un păianjen cu picioare de sticlă ceasul zdrobit frica de atingerea ta îmi striveşte pieptul să cazi n-ai decât să cazi râzând pui mâna pe rană tu eşti un arici mic dar ce spun eu... un arici mai mult o adiere respiraţia în dimineaţa însorită când ai zâmbit |